Poezie

Cântecul fusului

Eu mi-am făcut un cântec Stând singură-n iatac Eu mi-am făcut un cântec, Și n-aș fi vrut să-l fac. Dar fusul e de vină Că se-nvârtea mereu, Și ce-mi cânta nainte Cântam pe urmă eu.

De-atunci îl cânt întruna Că-mi vine-așa nevrând; De-aș face orice-aș face, Nu pot să-l scot din gând. Îl cânt torcând la vatră Și-l cânt mergând pe drum Și nu pricep ce-i asta, Și nu știu, biata, cum?

Adese stând la cină Simt lacrimile des, Nu pot mânca de lacrimi Și trebuie să ies Afară-n vânt, afară, Că-mi arde capul tot, Și-ngrop în palme capul Și-mi cânt amarul tot.

Am stat la roata morii, Și roata umblă des, Și roata morii cântă Cuvinte cu-nțeles. Ea cântă înainte; Cânt și eu după ea Moraru-și face cruce Privind în urma mea.

Și-am mers pe malul apei, În valuri să-mi îngrop Și cântecul, și-amarul Dar a-nceput un plop Să cânte, și toți plopii Cântau duios în vânt, Și m-am trezit deodată Că plâng și eu și cânt!

Și-am mers pe lunci, dar jalnic, D-a lungul peste lunci, Cum plâng și cântă toate! Și-n crâng m-am dus atunci Nu-i loc mai bun pe lume De plâns decât în crâng! Ah, toate plâng, și satul Se miră că eu plâng!

Dar fusul e de vină, Că se-nvârtea mereu, Și el cânta un cântec, Și-l știu de-atunci și eu! Și-ncet ce trece viața Când n-ai nici un noroc Mai iute dac-ar trece, De-ar sta mai bine-n loc!

De-ar sta pe loc mai bine! Ori loc eu să-mi găsesc Să pot să plâng cu hohot Nici asta nu-ndrăznesc! Că mama mă tot ceartă Și tata-i supărat, Și-n ochii mei se uită Toți oamenii din sat.

Ah, seara, numai seara, Mă simt la largul meu, Că-ngrop în perne capul Și, până-n zori mereu, Tot plâng ca o nebună Și perna-n brațe o strâng, Și plâng, că nu mă vede Măicuța-mea că plâng.