Carol IX

La Saint-Germain de mult s-a dat Signal, că s-a deschis de-acum mormântul. În sânge Noaptea și-a scăldat vestmântul, Să-l pue giulgiu pe morți. Și spintecat De plumbi, gemea Parisul, cum în sânge Un laș rănit să-ntinde și să strânge Cu răgnet svârcolind mișelu-i trup, Când dinții lui cei plini de spumă rup Din putreda lui rană.

Și-n vreme ce Parisul, plin De fum, murea, nepregătit să moară, Carol în Toullerii cânța-n vioară Încet și plângător, un cald suspin Ca ruga unei mame la mormântul Copiilor. Simfonic sună cântul; Iar ochii lui zîmbesc de-un cald fior, Dar tot mai mult își pierd seninul lor Strîngând în ei furtuna.

Sarcastic coardele vibrând Sub mâna cea cu joc îndemânatic Gemeau acum scârbos, urlau sălbatic, Și-artistul lor urla și ci, rîzând — „S-aduci pe Enric!” strigă el și lasă Vioara lângă el pe-un colț de masă, „Pe Enric, mai curând! Nu pot cânta!” Plimbându-se grăbit, el aștepta. Și-n urmă vine Enric.

„Ce-i asta, Sir? Aud de-un ceas Trosniri de puști și răcnete nebune; Eu simț miros de sânge. Rege, spune! Și eu stau prins, de ce?” Atunci a tras Perdelele și, deschizând fereasta, Carol a hohotit: „Mă-ntrebi ce-i asta? Sunt câni ce mor pe drum, sunt hughenoți; Eu vreau să scap de ei, să piară toți Pricepi ce-i asta Enric?”

Cu pașii largi și tremurând Ca o moul beat de-o clipă bestială, Carol trecea înviforat prin sală, Și-n urmă pept la pept cu Enric stând L-a prins de braț: „Și tu, de care lege? Ești hughenot și tu, așa-i” — „Eu, rege? Eu țin să cred așa cum au crezut Părinții mei! Sunt hughenot născut Eu n-am să mor catolic!”

„Tu crezi, ce vrei!” Și-atunci el supt De furie: „Ce-i câne, azi să moară” Isbi cu pumnu-n masă spre vioară, Și-n murmur carnea pumnului a rupt; Cald sângele-a țâșnit din lovitură — El, de durerii, urlând a dus la gură Sdrobitul pumn și-apoi înebunit S-a tras doi pași năvalnici și-a țintit În Enric carabina.

Făcând vioara scut, din cot Alt scut făcând: „El, dă! Ai fi sdrobit-o Cu pumnul; tot atât! De-am mântuit-o, Sdrobește-o dar acum cu pept cu tot!” Carol a tresărit. „Nu, nu pe tine! Dar dă-mi un om, un om! Pe orișicine, Vreau carne, sânge, moarte; vreau s-omor!” Și plumb a tras în primul trecător Pe drum de pe fereastă.

Mânia-i sângerase-n nări, Aprinșii ochi si-au deslegat furtuna Sălbaticei porniri, și cum e luna Când ziua câteodată iese-n zări, Așa era. O viperă flămândă; Și când s-a-ntors, cu arma fumegândă Bătu-n pământ, și ca un scos din minți, Cu ochii-nchiși el a scrâșnit în dinți, „Vai, du-te Enric, du-te!”