Poezie

Cetatea Neamțului

Sunt cu ceară picurate Filele-n bucoavna mea, Dar citesc, cum pot, în ea. Spune-acolo de-o cetate Care Neamțul se numea Și-au zidit-o, spune-n cronici, Nemți, germani sau teutonici.

E ruină azi de veacuri. Unde-o fi? Vezi asta-i greu! Cine credeți că sunt eu Ca să știu atâtea fleacuri! Cui va ști, îi dau un leu. Zici că afli-n cărți de școală? Aș! Rămâi cu mâna goală.

Deci, în ceasul dimineții, Când prânzesc acei ce au, În cetate-aici erau, Lângă comandantul pieții, Toți străjerii și-așteptau, Povestind și-ntinși pe iarbă, Chisălița să le fiarbă.

Dar, pe când Guzgan răstoarnă Mămăliga din ceaun, Din clopotniță Tăun Sun-afurisit din goarnă. Unu-i strigă: Ești nebun! Altul: Ce-ai tu dacă strigă? I-o fi dor de mămăligă.

Dar se-ntorc spre zid plăieșii; Văd pe șes un nor de oști. Măi Istrate, tu-i cunoști: Turcii sunt? Ba, parcă leșii, Vin încoace. Păi, sunt proști? Bat și ei cel drum, ca mânzul, Să ne strice nouă prânzul.

Leși erau. Sobiesky-vodă Rătăci p-aici prin văi, Căci pe-atunci era la modă Vara, când plecau la băi, Regii meșteri în bătăi Să-și ia drumul încotrova Totdeauna prin Moldova.

Și plecau fără merinde Căci așa era bonton Să mănânce tot plocon, Ce puteau ici-colo prinde. Dar acest slăvit Ion Își avu-n desagi slănina. Și-i pierdu, să-i bată vina!

Deci, cu oști, vestitul rigă, Cum umbla pe-aici flămând Și simți, prin văi trecând, Aburi calzi de mămăligă, Știu și eu ce-i dete-n gând, Că-și opri deodată pasul, Tot trăgând în vânt cu nasul.

E vrun praznic în cetate. Ștefan vodă... El mi-ar da! Cred că nu, măria ta, Că-i un drac și jumătate, Nu prea dă, că-i el așa. Mie, nu? Să-ncrunt sprânceana! Eu ori el bătu Vieana?

Domn ca mine cât trăiește Nu-i deprins să-nghită-n sec. Iar un general zevzec, Răspunzând pe latinește Zise: Dobre ciolovec! Și-ntinzând sub zid armata, Iată-l ciolovecul gata.

Și bum-bum apoi cu tunul, Fir-ar ei de râs, poleci! Mai pe vine să te pleci, Cârlănaș! Și dă ceaunul Mai departe, tu, Berheci, Că ni-l sparg cu-mpușcătura Măi Spancioc, mai ține-ți gura.

Dar plăieșii din cetate Răspundeau vârtos și ei: Comandantul Onofrei, Cel cu pletele-ncurcate, Și cu straiu-ncins cu tei, Dând adânc zăvorul porții, Se zbătea ca-n ceasul morții.

Și-au bătut o săptămână Leșii-n zid; dar zidul, prost, Sta pe loc, pe cum a fost. Însuși riga, într-o mână C-un pistol, din adăpost, Da pe Ștefan la toți dracii Și-mpușca la rând copacii.

Deci, văzând că nici nu-l lasă Să se ducă-n treaba lui, Și nici pomeneală nu-i De-a-l pofti la ei la masă, Și flămând vai, ce mai spui O luă mai pe departe, Pe genunchi scriind o carte.

Hai și descuieți odată! Și tovarăși să vă fim. Mândru cântec ce mai știm, Marș francez, fără de plată. Nu vi-e milă că pierim? Poate-o ploaie să ne-apuce... Nu știm drumul, că ne-am duce.

După ce-au citit pitacul, Onofrei ieși pe zid: Măi, poleci, eu vă deschid, Dar să nu vă puie dracul Să mințiți, că vă ucid! Iar de marșuri mi-e cam scârbă, Trageți-mi mai bine-o sârbă!

Iată poarta se descuie. Leșii,-n vale, pe sub plopi, Se crucesc, se cred miopi Ce văd ei? Din cetățuie Doi cu doi, vro zece șchiopi, Onofrei ridică tonul: Un doi, un! Și stați, plutonul!

Cu sprâncenele-ncruntate Strigă rex: Sto pojo boi? Cine dracul sunteți voi? Noi? Plăieșii din cetate. Zece-am fost, pieriră doi. Rex făcu o mutră lungă, De credeai că vrea să-mpungă.

Pentru voi a fost gâlceava? Dar boierii? Ce gândești! Noi să știm? Prin Tirchilești. Domnul unde-i? E-n Suceava. Dar poporul? La Plăiești. Drace, asta-i de poveste! N-ați ascuns prin turn neveste?

Noi? Da ce, ni-e mintea slabă? Noi suntem creștini curați: Aștia nu sunt însurați, Eu de zece ani n-am babă, Voi după femei umblați? Zbârlea are-n Huși, săracul, Dar urâtă, goală-dracul! Dar comori ascunse-n oală Și-ngropate! Oale, spui? Le-am lăsat să facă pui.

Una-i știrbă, și-alta goală; Nici o pricopseală nu-i! De le vrei plocon ori pradă Ia fugi, Zbârleo, și le adă!

Rex atunci: Vă tai grămadă! Dar a stat cu mâna-n sus Căci aminte și-a adus Că-i e teaca fără spadă: În Liow zălog și-a pus Spada cea cu steme duble Pentru-un pol și două ruble!

Dând din mâini ca cel ce-alungă Gânduri rele: Eu sunt bun. Apropo, ce-am vrut să spun? Onofrei, te văd cu pungă, Dă-mi o mână de tutun. N-am fumat de-o săptămână, Pune-l ici, te rog, în mână.

Și-aprinzând chibritu-n pripă, Mulțumit privea la fum. Onofrei, să-mi spui acum, Și-apăsa cu unghia-n pipă, Cum mi-ai stat tu mie-n drum? Nu știai tu de-a mea faimă Ca să stai năuc de spaimă?

Dar glumesc așa! mă iartă, Ești erou, s-a hotărât, Deși porți pe după gât Traistă... hai, și nu-i deșeartă? O văzui numaidecât Ai într-însa plumbi, de toate. Brânză, caș și pâine poate?

Brânză nu, dar am pogace Ș-usturoi, măria-ta. Usturoi! Și-l poți mânca? Dar la urmă, cui i place... Mon Dieu! Nu te supăra: Tot făcurăm noi doi pacea: Ia să văd, cum e pogacea?

Și apucând cu mâini grăbite, Rupt de foame ca un lup, Rupe rex, cu toții rup, Onofrei al meu, iubite, Vin la neica să te pup! Și-l pupa viteazul rigă Și-ndopa la mămăligă.

Ce-a mai fost puțin ne pasă. Au plecat polonii-n sus, Iar plăieșii-n jos s-au dus La Neculcea drept acasă, Iar acesta-n cărți i-a pus. Și din Dorna până-n Tulcea, Toți citesc ce-a scris Neculcea.