Poezie · 1900

Chindia

Stau acum pe-o buturugă Și mă uit prin văi, Nu-i mai mult decât de-o fugă Până-n deal: și parcă-i oaste Cum se văd în șir de coaste Sutele de clăi.

Împrejurul meu învie Toate câte sunt, Ce de joc și veselie Când e soarele la toacă! Iată-le, sărind la joacă Undele de vânt.

Una printre clăi s-ascunde;

Umblă pe furiș,

După ea mai multe unde, Fuge care mai de care, Dar, cotind, gonita sare

Repede-n tufiș.

Toate-n câmp acum s-adună Crângul răscolind Iar frunzișul sună, sună! Dar pe când aleargă ceata, Iat-o, din tufiș, șireata, Iese hohotind.

Ies, cu capul dat pe spate, Soațele-i spre văi; Răzvrătesc, întunecate, Brazdele de fân, se-ncurcă Printre spini și iarăși urcă Coastra, printre clăi.

Și mereu așa colindă Dealurile-ntregi. Și-n sfârșit, când e s-o prindă Toate cad pe ea deodată, Din grămada-ncăierată Nu le mai alegi.

Multe guri acum se-ngaimă, Vălmășag nespus; Paiele de câmp, de spaimă, În vârtej acolo prinse Se rotesc și joacă-mpinse, Se ridică-n sus.

Liniștite-n urmă toate Tac și stau pe loc. Nu stiu, de-obosite, poate. Ori aleg prin Ugă-Bugă După cine să mai fugă Într-al doilea joc.

Că-n curând încep să salte Pe sub tei; și cern Flori de tei din crăngi înalte. Loc făcându-le să treacă, Ierbi și flori pe câmp s-apleacă, Spicele s-aștern.

Iar din tei, privind la ele, Ispitiți de joc, Niște pui de rândunele Și-au uitat mâncarea-n gură: Jocul ăsta nu-l știură! Cerule, fă loc!

Unu-ncepe-acum să-și bată Aripele-n vânt, Iată-i toți acum deodată Ciripind în zări senine: Iar pe sus pe-acolo-i bine, Nu ca pe pământ!

Și se-ncinge-o veselie, Toate sar mereu, Flori și ierburi din câmpie, Vânt și flori și rândunele - Vesel, de-aș putea cu ele M-aș juca și eu!

Gâtul mierlele-ntinzându-l Nici nu mai ajung Să răsufle, - așa li-e gândul La ce văd, la câte-ascultă, Și-n uimirea lor cea multă Șuieră-ndelung.

Veverița, de mirare, Când e-n vârf de fag, Când p-un ram, când pe-altul sare, După cum mai bun e locul Printre crengi să vadă jocul Cel așa de drag.

Iată-i iepurii, nebunii Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă, Sturzii hohotesc pe luncă, Și, de râs nebun,

Pitpalacu-n grâu sughiță Iar nepoții lui După mama cea pestriță, Mai pestriți ca ea la pene, Sprinteni fug prin buruiene Doisprezece pui.

Și mereu se-ncinge jocul, Până pe-nserat - Și e plin de râset locul, Plin de cântec deal și vale. Câte-un nor drumeț pe cale, Galben de mirat,

Stă pe loc acolo-n naltul Cerului, privind. Plec-apoi. Dar vine altul. Nu știu ce gândește norul, Dar atotstăpânitorul Soare-n cer, zâmbind,

Ca un moș privind nepoții, Zice: „Așa băieți! Veseli și la joc cu toții! Pentru asta-mi place mie Truda mea de-o veșnicie Să tot nasc vieți!“