Poezie

Cicoarea

Pe câmpia-nrourată Dintr-al zilei revărsat Aduna frumoasa fată Rouă-n galbene ulcioare, Lia cea cu trup de floare Fată de-mpărat.

Iată-n mâni cu suliți crunte Când ieși cu roibii săi Soarele de peste munte, El încremeni-n teleagă Și-ntorcându-și fața-ntreagă S-a plecat spre văi.

Măsurând prin zări hotarul, El cânta pe gânduri dus, Și lăsând în voie carul Îngropase-n palme fruntea, Și cânta trecând pe puntea Roșului Apus —

Mari minuni au fost acestea, Dar mai mari am să vă spui, Că de-acum încep povestea. Oameni buni, vă fie-aminte Ce-a făcut de-acu-nainte Pentru Lia lui.

A trimes la ea, s-o ceară, Dintre frați pe cel mai mic, El venind în fapt de seară Pe pământ, și-a dat solia. «N-o să-l iau», răspunse Lia Mândrului voinic.

«El e vecinic călătorul Nesfârșitelor cărări — Cum să-i duc eu vecinic dorul Ziua zboară peste sate; Peste ape-ntunecate Noaptea, peste mări.

«Poate-n car el nu mă lasă, Mă și tem, așa pe sus. Iar la mine-aici acasă N-o să stea! Și cum să fie Fată de-mpărat soție Celui vecinic dus»?

Soarele din umeri dete Și-a zâmbit de-acest cuvânt Al nepriceputei fete, Și-a trimes alt sol copilei Frate-al său din faptul zilei, Stea din cerul sfânt.

«N-o să-l iau, că-l știe țara Și fricos și și-nrăit. Iese-n zări de vreme vara Hoinărind și-aprinde lunca, Iar prin văi ucide munca Plugului trudit.

«Iarna însă-ș înspăimântă Negura și mutul Ger. Când pe dealuri Crivăț cântă Și cu glas de lup aleargă, Ca să prindă-n zarea largă Soarele din cer,

El, în goana-nspăimântării Galben și necutezând Să se nalțe-n largul zării, Tot pe lângă munți se pleacă Peste munți în mări să-și treacă Roibii mai curând.»

Înnorat de gânduri stete Soarele, că l-au durut Vorbele-ngâmfatei fete — Ș-a trimes pe Doamna-Bună, Soră-n cer, tăcuta lună, Sol mai priceput.

«Dar mi-e teama mai amară: El urându-mă-n tr-o zi Și-obosit să mai răsară Își va părăsi nevasta, Și la noi pe lumea asta Nu va mai veni.

«Cui va rămânea-ngropată Lumea-n noapte și eu cui? N-o să fie nici odată Soare-n zările senine — Să-și păzească-n cer mai bine Drumurile lui».

Soarele-a gemut de-amarul Vorbelor sărind în car, Și-i trăsni pe osii carul; Nor îi sta pe creștet ceața, Negre plete-umplură fața Albă ca de var.

Fulgerau nebuni în zare Roibii-nspăimântați acum Și de bici, și de mirare Că simțeați pe sub copite Alte zări, mai șovăite, Altă lume-n drum.

Flăcări vâlvăiau pe drumul Carului, și-adânc din văi Se-nora-n văzduhuri fumul Alb de pe păduri cărunte, Iar pe munți pe cât un munte Se-nălțați văpăi.

Ar fi ars topita iarbă De pe lunci, iar apa-n mări Poate ar fi-nceput să fiarbă: Dar ieși-nspăimântătorul Domn al lumilor din norul Zbuciumatei zări.

Iată-l, scuturându-și râul Pletelor. Venind mâhnit Prinse cu putere frâul — Și cu gurile-ncruntate Nechezând, întorși pe spate, Roibii s-au oprit.

«Nu-nțelegi tu nici din gura Tatălui! Și-ți spun mereu! Eu te-am pus să fii măsura Vremilor rătăcitoare — Ce ți-e păsul? Spune-l, Soare, Ca să-l știu și eu.

«Tu ți-ai pus păcatu-n minte, Și pe-un drum al nopții pleci! Pui alături, Soare sfinte, Biata pulbere-a cărării Cu lumina-nflăcărării Soarelui de veci!

«Mergi-ți drumul tău spre seară Iar mândriei ști-vom noi Ce să-i facem ca să piară!» Și plecând Stăpânitorii, Începură-n vuiet norii Să reverse ploi

Iar în ziua ceealaltă Soarele pe Lia-n lunci N-o văzu din zare-naltă; Dar zări, plângând tăcută, Floare-albastră neștiută Lumii pân-atunci.

Știm așa, c-așa cu toții Din strămoși am apucat, Ca s-o știe-așa nepoții, Cum s-a fapt din Lia floare, Cea cu trupul rupt din soare, Fata de-mpărat.

E a de-atunci ca o sihastră Crește-n margini de poteci, Ziua vezi că-i floare-albastră Și te uiți la ea cu milă, Știi că-ntrânsa-i o copilă Și-un blestem de veci,

Că-n amurg închide floarea Și, schimbată-n porumbel Zboară cătr-Apus cicoarea, Și mereu strigând pe nume Soarele, printr-altă lume Umblă după el

Într-o goană ne-ntreruptă Printr-al morților hotar, Ea e martor cum se luptă, Negre Duhuri cum omoară, Și-amărâtă, biata, zboară Tot pe lângă car.

Și cu soarele de-odată Ea se-ntoarce iară-n văi, Iar e floare biata fată Pe câmpiile tăcerii, Dar când vine-amurgul serii Iarăș e pe căi.

Însă-n ziua când cicoarea N-o fi plânsă-n zori de zi, Va scăpa de blestem floarea — Soare însă-n zare-albastră Veac de veac pe lumea noastră Nu va mai veni.