Poezie

Din adâncimi

Din adâncimi fără de margini A răsărit pe cer o stea; Și triști, nemișcători de-a pururi Aprinșii sori priveau la ea.

De la-nceput, de când e lumea, Izbită ea prin spațiuri reci Să duce-ntr-una, să tot duce Și să va duce-n- veci de veci.

Să scuturau, gemând prin noapte, Din visuri deșteptații sori Ca să-și mai scuture urâtul, S-alunge-ai frigului fiori.

Și să uitau cu jale-n drumul Pierdutului drumeț acum— O, de-ar putea și ei vreodată S-alerge-n veci pe-același drum.

Căci ei de la-nceputul lumii Stau solitari în gol așa, Și-n lungul cel de veci al vremii Ei tot pe-același loc vor sta.

Dar nu știau că steaua-n treacăt Își plânge-amarul ei noroc, Că, de-obosită, pizmuiește Pe cei ce stau etern în loc.