Din copilărie

Îndure-se Domnul de noi! Azi spaima cu ochii de sânge Aleargă prin codru și plânge Iar pletele-i pline de ploi Se luptă prin noapte cu vântul! Se-ndoaie stejarii bătrâni, Și ușile gem în țâțâni, S-afundă pământul! Un muc de opaiț ardea Proptind pe genunchii tăi cotul, Stam, mamă, pe gânduri cu totul; Și ploaia-n fereastră bătea. - „Ah, dacă știam eu că minte De-atâte ori norul de sus, Pădurii de ce nu i-am spus Să fie cuminte! Văzusem un nor mohorât Venind din adâncuri de zare, Simțeam că el n-afl-alinare, Stejarii cu huhot izbeau Adânc răzvrătita coroană, Iar norii-n văzduhuri în goană Cu urlet de groază veneau. Ah, mamă, ce luptă cumplită! Și-n urmă-n văzduh se făcu Așa de-ntuneric! Și fu Și noaptea sosită. Și-auzi-i tu, mamă, cum gem? Prin noapte se bat a pierire, Ca orbii se bat în neștire! Dar codrul e slab, și mă tem Că poate să-l bată dușmanul! Eu nu vreau să fie bătut; Eu codrului vreau să-i ajut, Să-l apăr, sărmanul!" Și mila mă-mpinge spre prag, Tu, mamă, m-oprești zâmbitoare: - „E codru voinic și nu moare! Iar Domnului codru-i e drag, Și-l apără Domnul!“ Mi-e ruptă Puterea, și-n urmă mai rar: - „Aș vrea pe fereastră măcar Să-l văd cum se luptă!.“ Mă culci. Și n-am pace în pat. Sărmanul meu codru! Și-ntruna Tot crește năprasnic furtuna Și codrul e singur lăsat! Un trăsnet îmi sperie somnul; Pe perne eu capu-mi ridic: O, codru e mult și voinic Și-l apără Domnul! Târziu e, și-opaițul e stins. E liniște-n casă. Afară, E rară și-ntruna mai rară Vuirea - și somnul m-a prins... Eu țin ca un frate cu tine! Ridică tu tabăra ta, Tu, codrule, nu te lăsa Și luptă-te bine! Și-a doua zi, când îmi văzui Iubitul meu codru-n picioare Și cerul albastru cu soare, De chiote-abia mai putui! Râdea fericită pădurea, De luptă nimic nu-i păsa: Privea către cer și cânta, Gândindu-se-aiurea!