Drumul iubirii

Eu o știu din cartea sfântă, Și ți-o spun, să te ferești!

Baiazid, tălmăcitorul Vrerilor dumnezeiești, Ale cărui vorbe-arată Drumul spre-adevăr, precum Carul de pe cer conduce Navele spre-al Nopții drum, Predica-n moscheie-odată: – „Dumnezeu, el ne iubi, Să-l iubim și noi." Într-asta Ben-Said grăbit veni: – „Mare-nvățător al nostru, Cel de-Alah din cer trimis! Mi-am pierdut de ieri măgarul, Și-am avut ast' noapte-un vis Șă te-ntreb aici pe tine, Că tu știi și poți să-mi spui." Baiazid privi la dânsul Și-a zâmbit de vorba lui. Dar continuă cuvântul: – „Spuneți, care dintre voi Nu-i convins că peste veacuri Până-n zilele de-apoi Singura iubire este Sfântul drum adevărat?" Toți tăcură. Ahmet singur, Un bătrân întunecat, Ridicându-se, răspunse: – „La ce-a dat-o Dumnezeu? N-am știut-o niciodată, Spune-mi ce-i, s-o știu și eu!" Baiazid încet se-ntoarse, Și-arătând spre-acel bătrân: – „Ben-Said, tu cați măgarul, Iată-l, ăsta-i, adă-i fân."

Mi-a rămas aminte vorba Marelui învățător. Ben-Saizii nu văd alta Decât tot durerea lor, Și când unii poartă lupta Plini de-avânt, grăbiți răsar Ben-Saizii să-i încurce Cu pierdutul lor măgar. Iar când vezi că mulți iubirii Inima tăcuți și-o-nchid, Tu de-Ahmet îți amintește Și de ce-a spus Baiazid.