Poezie

Dunărea și Oltul

Dunărea vorbea cu Oltul: Tu, copile drag al meu, Zbuciumat tu vii la vale Tulbure mereu Plouă mult la voi la munte, Sate și câmpii de-neci, Ori ți-e firea ta de-a rupe Maluri pe-unde treci?

Rup și maluri câteodată Și fac holdele de pier, Iar când plouă mult la munte Cap de om eu cer. Dar nu-i asta, maică sfântă, Nu de asta-s tulburat, Ci de câte văd mi-e milă, Maică, și-i păcat!

Tu, pe unde-alergi prin lume, Vezi și țări și munți frumoși, Neamuri ce-și vorbesc ferice Graiul din strămoși. Toate laudă pe Domnul, Libere-a trăi cum vor, Vesele fiind de viața Și de soarta lor.

Vezi și-aici poporul nostru Cel din veac adus pe-aici, Sprintene și mândre fete Și flăcăi voinici. Și ți-e dragă țara asta De români, căci te iubesc Dar tu nu cunoști de-a-ntregul Neamul românesc!

Eu de unde vin, mâhnitul, Furios spre șes scobor, Căci de unde vin, e spaimă. Groază și fior. Tot români sunt și pe-acolo, Neam din veac pe-aici adus, Dar pe gâtul lor și astăzi Jugul este pus.

Ei n-au voie să-și vorbească Graiul strămoșesc ce-l au, Iar în coasta lor de-a pururi Sulițele stau. Sfânta libertate este Nume gol pe-al lor pământ: Cei nedrepți sunt cei puternici, Singuri au cuvânt!

Ah, de mila lor eu, maică, Vin așa de tulburat, Și de ciudă pe dușmanii Cei ce l-au călcat. Iar de-nec și mal și oameni, Nu mai știu ce fac nici eu Că mă simt de-atâta jale Tulbure mereu!