Poezie · 1896

Ex ossibus ultor!

A fost un tânăr împărat – De la mișei a smuls averea Și-a smuls de la tirani puterea Și mulți nebuni a spânzurat.

Dar patru inși vorbind în șoapte L-au dus în giulgiuri învălit Și-n codrul cel mai tăinuit L-au îngropat târziu în noapte.

Cei tari au zis: „A fost mișel! Ne-a prigonit prea multă vreme.“ Iar popii fulgerau blăsteme În cei ce mai vorbeau de el.

Nici voie să-și cernească portul, Nici drept să-l plângă n-au avut. Și niciodată n-au știut În ce pământ le doarme mortul.

Și nu vor ști! Căci groapa lui În blăstemat pământ s-ascunde. Nici soare-acolo nu pătrunde, Nici plângerile nimănui.

Jurat-a iadul să-ngrădească Cu nopți de veci acest mormânt; Iar brazii tac, că nici un vânt Nui clatină ca să vorbească.

Dar noaptea-n zare, uneori, Când e furtună-n depărtare, La margini de-orizont răsare Un fulger alb, târziu spre zori,

Și-ntruna spre pădure arată Și scapără spre ea mereu; E, parc-arată Dumnezeu Spre groapa cea de veci uitată.

Iar într-o noapte va lovi! Și spintecată de lumină Fugi-va noaptea cea haină, Și brazii-n flăcări or vorbi.

Și-atunci, cu fulgerul tovarăș, Ieși-va mortul împărat, Și-n iadul lor, de-unde-au plecat, S-or prăbuși tiranii iarăș.