Poezie

Flăcări potolite

E cald. De drum îndelungat Picioarele de-abia-l mal țin, Și-i cale până-n sat! El e flămând și e-nsetat Și-i slab, că e bătrân.

Tot dă către fântână zor. Sub tei, la margine de drum, S-oprise pe răzor, Aici la loc răcoritor Sfârșit stătea acum.

Pe-același drum de soare plin, Veneau doi inși; îngârbobit Un moș cu umblet lin, Și-o copilită. S-au oprit Sub tei, lângă străin.

Și-au dat binețe și-au tăcut. Străinul parcă se gătea Să plece,și-ar fi vrut Să fugă dac-ar fi putut — Și sta și se gândea.

Într-un târziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: —„Departe-i până-n sat? Să nu vă fie cu bănat: Întreb, că sunt drumeț."

— „Când ești voinic, ți-e dealu-ntins Ca șesul ici... dar pentru noi E drum cu dinadins." Și-au stat tăcuți, că i-a cuprins O jale pe-amândoi.

Și iarăși a-nceput cuvânt Străinul, tremurat și rar, Uitându-se-n pământ: — „Am mai umblat pe-aci...dar sânt Amar de ani, amar!

Știam și oameni..." El și-a dus Pe tâmple mâna-ngândurat: —„Ședea pe vale-n sus Ion al Anei... cicä rus Din moși; l-or fi-ngropat?"

— „Ion al Anei... L-ai știut E mort de-un veac! Și bun creștin, Tot cinste ne-a fäcut. Dar multe, Doamne, l-au bătut I-a fost paharul plin."

—„Era bogat?" — „Era. și-a fost Cuminte om ; dar nu știu cum, Așa i-a mers de prost. E rău, când anu-ntreg ți-e post, Și masa când ți-e-n drum.

Nevasta i-a murit; Și-apoi I-a ars și casa; i-a trăsnit Deodată patru boi. Trăia la praguri, și-n nevoi Că-n urmă-a-nnebunit."

—„Nebun, din ce?" — „Cuvântul meu Și-al altora, e zvon prin sat ; Dar știe Dumnezeu! Din multe toate, — zic și eu, Dar, urma, din băiat."

— „Era mișel?" — „Ba nu, deloc ; Dar singur el a tot zorit Să-și bage capu-n foc: S-omoare p-un flăcău la joc. Și-i dus de-atunci, fugit."

—„E dus de-atunci... Dar ce-au avut?" — „O fată... vezi, că n-are rost Să spun de la-nceput. Nimicun... ei!... și ce-a făcut Destul de rău a fost.

De frica ocnei s-a răznit, Și-i dus de-atunci. Mai știu și eu! Așa i-a fost menit. Dar bun băiat! De-o fi murit, Să-l ierte Dumnezeu."

Străinul parcă n-auzea Cuvintele ; pe gânduri dus, Sta piatră și tăcea. Deodată, parcă făr-a vrea, Ridică ochii-n sus.

—„Nepoată ți-e?" Și-a arătat Spre fată. — „Cresc copii si eu. E mă-sa colo-n sat, Dar e rămasă de bărbat Și-i tânără, și-i greu!

Sunt văduv de vro zece ani, Iar fata mea — mai bine-mi dau Averea la golani! Când faci copii, îți faci dușmani, C-atâta minte au!"

E gata moșul de plecat, Și spre străin întors apoi: —„Ți-e drumu-ndelungat, Și-i noapte. De n-ai gazdă-n sat, Să vii să dormi la noi..."

—„Că n-am... dar uite, nu e vânt Și-i cald. Sub cap o mână pui, Dorm colea, pe pământ. Îți mulțumesc!" — „Păi, Dormnul sfânt Te poarte-n paza Lui!"

El trist privind in urma lor Cum se duceau spre sat grăbiți, Rămase gânditor Și frânt ca oamenii când mor, Cu ochi încremeniți.

Când i-a pierdut din ochi, voi Să se ridice, și-a crezut Că moare-n câmp aici, Ca prins de friguri șovăi Și-n urma a căzut.

Târziu detot s-a ridicat, Și ochii-i se facură grei Ca celuî îmbătat — Și spre fântână s-a plecat Privind în fundul ei.

Apoi el scoase tremurând Din traista-i un cuțit de-oțel, Și, dus așa de-un gând, Strângea cuțitu-n pumn, câtând Cu-atâta drag la el!

Mult timp în mână l-a-nvârtit. De patruzeci de ani purta Cu el acest cuțit: Era pentr-un dușman menit — Ce dulce gând era!

Și-acum... acum e de prisos! Și-ncet cu-ncetul desfăcut Din pumnul strâns vârtos, Spre-adâncuri, vâjâind în jos, Cuțitul a căzut!

Tovarăș, drag! de patruzeci De ani, ai fost viața lui! Și-acum tu mort petreci — Dar taina voastră-n veci de veci La nimeni n-o s-o spui!

Bătrânul s-a nălțat apoi, Spre deal ca un copil privind ; Ah, dealuri scumpe, voi! Bieți ochii, slabi și numai doi Puține zări cuprind!

Cărarea asta, o știa, Și colo stânca de-adäpost Pe ploaie-n vremea grea Și parc-același vânt bătea, Și toate cum au fost!

E sat dincolo — drum umblat Și dealul mic, ușor să-l sui — Aici l-a legănat Măicuța lui, și-aici în sat Sunt morți părinții lui!

Măcar din deal, așa ca-n zbor, S-arunce ochii-n jos spre văi, Spre sat, spre casa lor! Vor fi bătrâni, ei poate mor. Și-atunci erau flăcăi!

Dar nu... în sat el ce-ar căta! El știe tot ce-ar mai fi vrut Să știe-n viața sa Sunt morți ai lui! El — un pierdut Mai bine-i poate-așa!

Și parcä neștiind nicicum, Prin iarba el și-a pipăit Toiagul său acum, Și-apoi porni... pe-același drum Pe carele-a venit!

Sosise noaptea. Din apus Se răsfira fierbând un nor De-un rece vânt adus. Zburau țipând cucori pe sus Cu glas tânguitor.

Mereu se depărta de sat Bătrânul, slab cu ochii plini De lacrimi și bănat — Mergea de-un gând nebun purtat: Să moară-ntre străini!