Poezie

Floarea-soarelui și macul

Se-ntrebau, vorbind odată Două flori pe șes: — „Vecinic stai îngâdurată, Roșie și mândră floare! ce-ai pe suflet de te doare, Și suspini ades?”

—„Stau așa! Mi-e dus și gândul Și mi-e somn mereu. Dar tu capul tău plecându-l, Pentru ce ești tot trudită?” —„Cum n-aș fi, căci nedurmită Sunt în veci și eu

Când amurgu-n văi se-ngână, Vine din apus Un flăcău; mă ia de mână, Dă din cap și semn îmi face, Tac și eu că și el tace Și zburăm în sus.

Peste mări, eu nu știu unde, Peste munți cu flori. Nu-l întreb, că nu-mi răspunde, Și zburând prin lume moartă, El mă lasă-n rai la poartă Strajă până-n zori!”

Tristă zise ceealaltă: —„Lungă cale ai! Floare galbenă și naltă Și cu-așa de mândru nume. Ce vezi tu pe ceea-lume, Strajă până stai?”

—„Ce să văd! Deschide cerul Mândrele lui porți, Și-mpăratul vine, Lerul, Iar cu el, în haină albă, Vin purtând cununi de nalbă Suflete de morți.

Și e cald și e lumină, Și-ori pe unde treci, Valea de copii e plină, Prinși de mâni își joacă jocul, Iar de cântec plin e locul, Plin de flori în veci.

Dar de ce suspini tu oare?” Zise ea apoi Către ceealaltă floare. —„Și de ce m-asculți mirată?” A răspuns, pornind deodată, Cea cu roșii foi:

—„Ah, suspin că tot ca tine Strajă stau și eu! Din apus un tânăr vine Tot așa, când amurgește; Nu-i vorbesc, că nu-mi vorbește, Și zburăm mereu.

Și mi-e ciudă cum se poate Nopțile s-alerg. Uite, ziua, știu de toate; Seare însă plec uitucă: Nu știu unde-o să măm ducă. Știu numai că merg.

Stau la poartă-ntunecată Și-ntr-un loc cumplit: Nu văd soare niciodată, Numai neguri și furtună, Și prin nori un colț de lună Mort și-ngălbenit.

Și vin suflete-amărâte; Ochii lor, izvor: Udă haine mohorâte, Udă pietrele pe cale, Și pornesc ca râu la vale Lacrimile lor.

Ah, și-n chinul lor cel mare Ei, pe piept, icnind, Pumnii-i strâng așa de tare Că-și pătrund prin carne pieptul Și sub coaste ei de-a dreptul Inima și-o prind.”

—„Amândou-avem o soartă”, Suspinând vorbi Floarea care-n pururi poartă Ochii dornici după soare: —„Dar voinicul tânăr oare Cine poate fi?

Din apus mereu săracul, Vine blând și bun.” —„Nu-l cunosc”, răspunse macul. Dar pe când vorbeau cuvâtul, Se opri-ntre sălcii vântul Și-asculta ce-și spun.

A zâmbit și-apoi cu jale Șuierând s-a dus Trist pe lângă râu la vale. O să vie dânsul iară Pe la flori în fapt de seară, Singur, din apus!