Poezie

Ghiaura (Coșbuc)

Dincolo de Dnistru pe mal, Vin repezit cazacii ca vântul; E galben de groază pământul Și geme de zăngăte-n zare, De vuiet de care, De chiu și de tropot de cal.

Hatmanul în cortul rotund Așteaptă pe-oștenii cu pradă. Iar aurul curge grămadă. Și galben și roșu ca luna, Iar cortul într-una Se face mai strâmt și mai scund.

Cu zâmbet hatmanul voios Pe umeri oștenii și-i bate Când vin cu-averi mai bogate. El iese, și intra, și iară Se uita pe-afară Și-n sus pe câmpie și-n jos.

Sunt turme de-a lungul pe șes, Și dese ca picurii ploii: Dincoace sunt caii și boii, Dincolo sunt oameni în funii, Și-n țeapă sunt unii - Vin turme mai multe, mai des.

Dar tot ce vede-i nimic! Tot robi, și tot aur și vite. Și-aruncă priviri întețite De-a lungul pe șesuri. Și n-are Nici loc de-alinare, N-ascultă cazacii ce-i zic.

Dar iată-l! Fugarul buiac, Părându-ți de praf și de spume Ca vine din margini de lume, S-oprește deodată cu zborul, Și-și scoate piciorul Din scara bărbosul cazac.

"Priviți-o tovarăși, voi toți - Frumoase sunt multe Bogdane, Dar una ca asta, hatmane, De-aduce vrun altul ca mine, Ascultă-mă bine; Am ochi și ți-i las să mi-i scoți!"

Și roată cazacii se strâng, Și-n mijloc hatmanul, și-n roată De marmură-i tabăra toată - Cel mult de s-aude-n tăcere Gemuta durere Din ochii femeii. Că-i plâng.

Dar ce-i e acestei femei? Deodată ca-n chip de poruncă Ea brațele-n laturi le-aruncă Și capul pe spate și iată Dă hohot deodată, Și groaznic ce-i hohotul ei!

Cu zgomot cazacii tresar, Privind dintr-o parte femeia, Ea râde, ea râde-ntr-aceea, Se-nvârte sălbatec ca dracii - De-uimire cazacii Răsuflă cu frică și rar.

"Hatmane..." prin hohot a frânt Cuvântul sălbatica fată Din țara Moldovei furată; Și, dis ca de-o gură nebună Cuvântu-i răsună Ca de bulgări căzut în mormânt.

"Hatmane, privește-m-acum! Priviți-mă cete cazace Un semn al pieirii voi face Cu mâna vrăjită spre-oștire, Și praf și topire Voi face din oaste, și fum!"

Cazacii s-azvârl îndărăt, Și-ngheață-n plinirea mișcării. "Sărman logodit al pierzării, Hatmane, haid' ține-te bine! Ți-e frica de mine? Dar iată, ca vreau să-ți arăt.

Nici glonțul izbit din pistol Nu poate prin pieptu-mi pătrunde. Lovește... hai vino... răspunde" Și-n fața-i sălbatica fată Grăbit îi arată Albimile pieptului gol.

Hatmanul își iese din minți: Mânia-i sugrumă cuvântul. Se-nvârte sub dânsul pământul. Și tremur cu spaimă-l răzbate De-a lungul prin spate, - Și-n urmă-și ia inima-n dinți.

Și galben, cu părul zbârlit, El scoate pistolu și-ntinde, El trage, și flacăra prinde; În sânge ce-mproașca spre soare, Ea cade și moare, Gemându-i " Atât am voit!"

Hatmanul o clipa sta drept, Nimic nu-nțelege din toate - Un gemat de fiar-apoi scoate, Și bâlbâie vânata gura Cu spumeg: - "Ghiaura!" Izbindu-i călcâiul în piept.