Gînduri

După horă ieri ieșiră Toate fetele-n pridvor, Le vedeam cum își înșiră Flori la sân, și-n păr să-și puie, Cum se strâng mereu să-și spuie Glume de-ale lor.

Tu, lipind de stâlpul rece Obrăjorul tău aprins, Nu vedeai nici cine trece; Și c-o mână petrecută Strâns pe după stâlp, tăcută Mi-l țineai cuprins:

Și-aș fi v rut să-ți știu anume Gândul tău, pe cel mal drag. Nu știu tu, dar eu pe lume N-am mai drag, decât să-mi iasă Seara pe furiș din casă Mândra până-n prag!

Seceram în lan, iar plopii Lângă râu sunau cântând. Te-am văzut legându-ți snopii, Și-adunând dintâi plecată Tu cu snopul tău de-o dată Dreaptă-n soare stând,

Veselă-l strângeai spre tine Cum ridici copilul mic Ca să-l strângi la piept mai bine. Snopu-n brațe-așa văzându-l Tot îmi sta pe suflet gândul Să mă-ntorc să zic:

«Cum e-nvoaltă ca bujorul, Ce nevast-ar fi din ea! Ca să-și strâng-așa odorul De copil, drag ei și mie, Iar bunica lui să fie Mama ei și-a mea!»

La biserică, din ușă Mă uitam și eu la sfinți. Când intra câte-o mătușă Săruta d-abia pe frunte Sfinți de cei cu bărbi cărunte Cuvioși părinți,

Dar, pe calu-i alb călare Tânăr mândru și-ncoifat, Se zbătea sub sărutare Sfântul cel numit ca mine! Te-am văzut, frumoaso, bine Cum l-ai sărutat,

Tu și-ntregul stol de fete! Și-mi venea să-l smulg din cui, Și să-l dau de vr-un perete! Grija mea de n-ai ghicit-o Nici acum, mă mir, iubito, Cum să ți-o mai spui?