Poezie

Ideal

I

Venise fata de-mpărat Cu alte fete pe-nserat S-aducă apă din izvor Din zări un tânăr călător, Sosind pe-acolo, s-a rugat Să bea din cana lor.

Iar fata de-mpărat i-a dus Cofița ei; și când i-a spus Flăcăul cel dintâi cuvânt, Ea să uită speriată-n vânt, Și ca certat-apoi și-a pus Privirile-n pământ.

Aș vrea, ca și la-ntorsul meu, Să fii aici să-mi dai să beu Iar ea, tot nemișcată stând Cu ochii-n jos, și tremurând De lupta ei, târziu și greu Rosti sfioasă: Când?

Și mâine poate... Mai târziu... Ori peste-un an! Nici eu nu știu. Sunt fiu de crai. Cărarea mea Pe-aici va fi... Ne vom vedea: De-acum iubitul tău să fiu, Iar tu iubita mea.

Apoi plecă în grabnic pas... Avea atâta dor în glas! Era voinic și tinerel, Înalt și tras ca prin inel: De-atunci și ochii i-au rămas Și inima la el.

II

Și fata de-mpărat veni Și-a doua zi, și-a treia zi, Și-n toate zilele pe rând, Încete clipe numărând, Tot aștepta doar o veni Flăcăul mai curând.

Grăbitul soare scăpăta, Și fata tot acolo sta; Și noaptea umedă din văi Venea pe-ntunecate căi; Târziu în noapte-abia pleca Și fata la ai săi.

O fi bolnav! O fi murit! O, Doamne, el ar fi venit De-atâta timp! mai știu și eu! Și doru-i plângător mereu Creștea de presimțiri hrănit, Din ce în ce mai greu.

Trecu și vara, și trecu Și toamna, și pe văi căzu Zăpada iernii, și-apoi iar Sosi-nfloritul Cireșar Dar nici acum voinicul nu, Doritul ei drumar!

Dar totuși, azi el va veni... Nici azi nu vine... unde-o fi? Dar mâine va veni! Știu eu, Că-mi spune inima! Și-al meu, Al meu de-acum în veci va fi; Ce bun e Dumnezeu!

Tu, vânt de seară,-n calea ta Nu l-ai văzut venind cumva? Și nici tu, nor, nu l-ai văzut Prin multe lumi câte-ai trecut? Să-i spui, te rog, de-l vei afla Că-l plâng și că-l sărut!

Să-i spui că florile din strat Le ud și cresc mai răvărsat, Dar florile-pe-obrazul meu Pălesc, că prea le ud mereu; Și câte-amaruri am răbdat Știu, biata, numai eu!

Că pentru dânsul, că-l iubesc, Părinții-n drum mă ocolesc Și m-au gonit din casa lor; Că toți ai mei azi nu mă vor! Sânt singură, pe căi trăiesc, Sunt singură, și mor!

Treceau drumeți pe lângă ea, Șoptind, dar fata nu-i vedea. Treceau și zilele zburând, Treceau și luni, treceau pe rând, Treceau și ani, ei nu-i trecea Răbdarea, așteptând.

III

Auzi! ca valuri după val Năvalnic tropotit de cal! Și sună văile-ndrăzneț, O, ăsta e voinic drumeț! Și-n zarea lunei vezi pe mal Un tânăr călăreț?

Ochi dragi, de-atâta timp pustii! Mi-ai zis plecând: aici să fii, Și-aici, aici tu mă găsești! Dar uite, obosit ce ești! Știam eu doar că ai să vii Știam că mă iubești!

Dar ah, cât m-ai lăsat s-aștept! Dar unde-ai fost? O, spune drept! De-acum tu nu vei mai pleca, Să-ți lași plângând iubita ta: O, vino, strânge-mă la piept... Ce bine mi-e așa!

Și nu mă-ntrebi, ce plâns nebun Am plâns de-atunci? O, cum s-adun În vorbe-atâta gând pribeag, Și cum să-ncep... O, dă-mi toiag! O, cât ești de frumos și bun Și cât îmi ești de drag!

Dar n-a venit!... Și ea cu zor Oprea din drum pe călător, Râzând cu hohot îi spunea Povestea ei; apoi plângea: Ei l-au văzut, dar ei nu vor Să-i spuie ce făcea?

Pe unde-i el? Nu s-a gătit De-ajuns acum pentru nuntit? O, nu! Pentr-un alai domnesc Atâtea lucruri trebuiesc Și-atâta vreme! N-a venit Că-i tânăr și-l gătesc!

IV

Pe-atunci erau vlăstari în lunci Copacii de-azi, și tineri prunci Erau bărbații. Colo-n sat Copile mici; ea le-a purtat Pe brațe, și e mult de-atunci, De mult s-au măritat!

Acum pe cârje să proptea! N-avea puteri, și tot venea. Pe aici, pe-aici, e drumul lui... E noapte-acum... ba încă nu-i... L-am așteptat: atât aș vrea Să pot de-acum să-i spui!

Dar într-o seară ea simți Că azi e cea din urmă zi: Ori vine azi de undeva Iubitul ei și-o va lua, Ori dacă nu, când va veni El n-o va mai afla.

Și n-a venit! Nici n-a-ncercat Să se ridice de-unde-a stat Sărmana, căci de-ajuns simțea Că-n veci de-acum nu va putea Să plece, nu, și nemișcat Sta frântă, și murea.

Veni atunci din răsărit, Pe drum o babă. S-a oprit, Căci auzise la izvor Gemut ca de creștini când mor Și capul fetei l-a proptit În poala ei ușor.

De jale plâng... Nu pot să-nec Amarul gând că, iată, plec Și n-am putut să-l văd măcar O dată! Ah, e gând amar! Dar sus, în lumea-n care trec, Al meu va fi el iar!

Iar sfânta Vineri o privea Cu milă, Uite! zise ea Un veac de om tu așteptând Robit-ai fost de-un singur gând De-ai fi știut tu, draga mea, Acestea mai curând!

El și-a uitat de ochii tăi! De mult s-a-ntors pe alte căi, Căci lui menire i s-a dat S-a-ntors de mult și s-a-nsurat; Flăcăii lui au alți flăcăi: E Negură-mpărat.

A fost un gemet întreit Din totul inimii pornit Și-apoi o liniște de veci! Din lumea asta într-alta treci. Și nici nu știi, tu, om trudit, Ce-i lumea-n care pleci!.

Și sfânta Vineri s-a plecat Spre moart-apoi, i-a sărutat Închișii ochi: Te depărtezi Cu dragul gând, că ai să-l vezi! Oh, omule, ești înșelat În toate câte crezi!

A ta e mergerea mereu Spre țintă drum îngust și greu Dar ținta niciodată nu-i A ta! Și-n gând tu tot ce-ți pui E numai vis, căci Dumnezeu Te poartă-n voia Lui!