Jertfele împăcării — George Coșbuc

=I=

În negura pădurii castelul îngrădit Cu șanțuri uriașe stă trist, mucigăit, Și numai câteodată în jurul său revine Mișcarea vieții calde, când paveze quirine Răsar de după ziduri — de două ori pe an. Atunci legionarii colosului roman Ies grabnici ca furtuna și tari ca răzbunarea, Dar nu le simți nici pasul, nici nu le-auzi strigarea, Se-mprăștie deodată și iar s-adună des Și pier în crâng. Se joacă ? Dar iată-i! Dânșii ies Mai mulți! Erau o sută și-acum ei sunt o mie, Mai iuți și mai năvalnici, mai plini de vijelie. S-amestecă, s-aruncă popor peste popor ! Ies fulgere din suliți, dar sulițele mor Zdrobite de pieptarul puternicelor zale ; Ajung acum la piepturi, cu pumnii-și fac ei cale Prin șiruri teutone : nici țipete de guri, Nici tropot nu s-aude ! Vezi numai izbituri De pumn, mișcare mută de braț și de secure. Și-n muta zvârcolire, ei intră în pădure Așa-ncleștați : și codrii iau flacără acum. Și ei se luptă-n flăcări, s-azvârl, se-neacă-n fum, Iar brazii cad pe dânșii aprinși, se prăbușește În capul lor tot codrul, dar nimeni nu gândește La fugă — două neamuri aprinse de un gând : Din doi protivnici unul să piară mai curând.

=II=

De mult, de când e Tibull prefect peste cohorți E liniște. Stau moarte zăvoarele pe porți Și nu mai sar oștenii desculți din așternuturi Să piardă-n miezul nopții puternicele scuturi. Păreau și teutonii de lupte-acum sătui, Căci Aripert trimese de mult solia lui La Tibull pentru pace. Și toate-au fost de bine ; De-atunci traiesc frățește oștirile vecine.

=III=

—„Când stai în pragul casei, e soarele în prag ! Când treci visând prin noaptea pădurilor de fag, Reverși lumina-n noaptea dumbrăvilor ca luna ; Oh, cât ești de frumoasă, tu nu pricepi, Hiltruna ! Când treci în zori pe colnic în albul tău veșmânt, Cu ochii mari și-albaștri, cu părul dat în vânt, Tu-n iernile vieței eș ti zi de primăvară ! Sălbatico ! Mă doare, când știu că ești barbară lubești pădurea numai; cu ochii tăi frumoși Tu vreai să-mbeți, copilă, bărbații-ntunecoși Cu plete lungi pe umeri, cu bărbi ce te-nspăimântă Puternici ca mânia pe care ei o cântă Cu glasuri răgușite, când pleacă la război! De ce zâmbești ? Aruncă cununile de foi Și pune diademă pe fruntea ta senină ! Ce-ți. pasă dac-ai noștri la alte legi se-nchină ! O, de-ai vedea tu Roma cu turnurile ei, Cu lume și lumină, cu roiuri de femei Frumoase ; și-ntre ele ca draga mea nici una, Ca fata cea frumoasă din codru, ca Hiltruna !" Ca un copil ce-ascultă povești cu sori apuși, Așa-l ascultă fata cu ochii mari și duși. Ea tremurä și-n ochii lui Tibull lung prive§te ; Ar vrea să zic-o vorbă, n-o zice și rosește, Ea simte că-i străină și neamul ei barbar ! Ah, ce frumoase vorbe din rostul lui răsar ; El e roman, e nobil, deprins la vitejie ! Nici un bărbat din neamul lui Aripert nu știe Să-i spună ei cuvinte așa de dragi ca el. În urmă ea zâmbește : — „Ah, nu, că e mișel Un suflet când își uitä pe-ai säi! Și mă-nfioară De fulger să m-apropiu, căci fulgerul omoară ! O, lasă-mă !" și fuge prin desetul de fagi, Dar parcă-i vin alături cuvintele lui dragi.

=IV=

În zori de zi străjerul vestește pe-un sträin. E Aripert, e domnul pădurilor. — „Eu vin Să te poftesc, romane, la zilele serbării !" Noi mâine-aprindem focul sub jertfele-mpăcării !" Și-a stat pe gânduri Tibull și n-a fost învoit !" — „Te rog pentru Hiltruna. Ea singur-a dorit !" Hiltruna cea frumoasä din codri ! Visätoarea ! — Așteaptă-mă Ariperte! Gătește-ți sărbătoarea !"

=V=

„Nimic nu-i mai puternic în om ca slăbiciunea ! Și slab ce ești tu, Tibull, s-asculți de rugăciunea Femeilor ! Barbarii au rele gânduri, cred !" Dar nu-l ascultă Tibull ; și-a doua zi purced Din zori centurionii spre sihlele barbare, Ei și-au ascuns cuțite sub albele pieptare De za — puternici marturi ai apărării lor, De-ar vrea să-i năvălească sălbaticul popor — Și-n codri ei lăsat-au, de-ar fi vro mișelie, Cu opt centurii Quintus pe-aproape să se ție.

=VI=

Acolo fete blonde cu ochii de azur Cântau sinistre cânturi de luptă, și-mprejur Flăcăi înalți, sălbatici, jucau cu vuiet mare Războinicele jocuri a ginților barbare. Pe lavițe-așternute cu albe piei de ied Bărbați stau în șiruri, iar cupele cu mied Oprite lung la gură trec vesele și-ntruna, Din om în om. Iar astăzi paharnic e Hiltruna, Copila cea frumoasă, că-i vechiul obicei Al neamului, paharul la zile mari să-l bei Turnat de cea mai dragă fecioară ce e-n casă. Tibull în fruntea mesei, și-ai săi pe lângă masă, Cu Aripert, aleargă cu ochii însoțind Mișcările de fulger a celor ce se prind Mereu mai mulți la horă — sălbatic este jocul Și tot mai mult Hiltruna cu mied hrănește focul.

=VII=

—„E cald aici, romane ; afara-i cer senin" — Afară miedul curge mai vesel și mai plin În cupele făcute din coarne-ncăpătoare De bou ; aici sub codru, pe pajiștea cu soare, Se prind la joc neveste : de ochii lor frumoși De două ori se-mbată bărbații-ntunecoși Ai codrilor. E vuiet, e chiot și strigare. Și hora lor se-ntinde sălbatică și mare.

=VIII=

Deodată cântul tace. Ca scoase din pământ Răsar pumnale-n mâna barbarilor. Un vânt Când trece prin frunzișul tomnatic al pădurii Asemeni e suflării sălbatice a gurii Acestui mult amestec de oameni, cari grăbiți Se apără și-atacă, de jocuri obosiți Și beți de vin — mulțime de vulturi la o pradă Puțină — se-ncleștează și zece cad grămadă Pe-un singur om al Romei, se sfâșie mușcând Cu dinții, se sugrumă, și-n sângele curgând Șiroaie mari înoată zburați dintr-o izbire Și ochi și dinți și creieri. — La-ntâia lor pornire Spre Tibull vin o sutä. Hiltruna vine drep Spre ei și îl cuprinde puternic peste piept Cu brațele-amândouă. — „lubite, nu te teme, Te apără Hiltruna !" Și strâns de fată gerne Puternicul, s-azvârle, căci e ținut pe loc Și mâinile-i sunt prinse de fată. — „Ai noroc Să mori la mine-n brațe ! Vezi, fruntea-mi e senină, Ce-ți pasă dac-ai noștri la alte legi se-nchină ?" El vrea să se desprindă și urlă, e turbat. — „Ah, până când toporul nu-l văd adânc intrat În pieptul tău de fiară, eu nu te las, romane ! Lovit se simte Tibull de multe buzdugane Și sângele-i țâșnește din calde tăieturi: Atunci cu nebunia supremei izbituri Se scutură, de fată abia se mântuiește ; El prinde pe Hiltruna de mijloc și-o izbește De-un brad — ea cade moartă cu blondul cap zdrobit, Și cade-apoi și dânsul de rane-acoperit, Nedând măcar cu pumnul un semn de apărare, Dar a putut să geamă din ultima suflare Un semn știut de bucium.

=IX=

Și semnul a intrat Prin codri ca un țipăt, și codrii s-au mișcat. Atunci cu pas de vifor din negura pădurii Năvalnic iese Quintus cu cele opt centurii

=X=

A fost o luptă scurtă ; tot pumnul un omor. Dar gloatele barbare cu Aripert al lor Primeau puteri întruna din gloate sositoare. Atât de slabă-n număr, puterea oștitoare A Romei în clipita dintâi a atacat, Și ea mergea-nainte ; izbit-apoi a stat, Pe loc strângându-și șirul. În urmă șovăiește, Se apără, se-ndeasă, dar fierul o rărește, Și-n zid, format din piepturi, puterea-și face porți, Încet-încet, romanii, ducând pe-ai lor ce-i morți La mijloc, intră-n codri și iau acum cărarea Spre șanțuri. Și din urmă, din față răzbunarea Barbarilor izbește pe cei puțini, mai des, Mai tare. Și din codrii barbarilor când ies, Se văd o mână mică romanii, plini de rane, Se târâie pe șesul castelelor romane Goniți mereu. O sută, optzeci au mai rămas Și mai rămân dintr-înșii la fiecare pas Pe câmpi oșteni de-ai Romei. Câmpia geme cruntă, Ei se retrag întruna, și viforul înfruntă, Și morți de jumătate, ciuntiți îngrozitor, Ajung în faptul serii în sanțurile lor.