Poezie

Moartea lui Gelu

George Coșbuc · 3 min
Răzleț din oștirea bătută, Fugind pe câmpia tăcută, Căzu de pe cal, de durere, Pe marginea apei. Și piere. Din rană și-ar smulge săgeata Și n-are putere.
Pierdut-a și oaste și țară. E noapte-n văzduhuri; și rară E zbaterea apei, când valul Atinge cu aripa-i malul Iar Gelu, prin noapte stând singur, Vorbește cu calul:
Vai, murgule, jalea mă curmă! Mă lupt cu durerea din urmă, Căci ranele-mi sapă mormântul, Degeaba împrăștii tu vântul Din coamă, piciorul tău scurmă Degeaba pământul.
Mă chemi prin nechezuri păgâne Și parcă zici: Vino, stăpâne! Vezi, picură ranele tale Și neguri se nalță din vale, E noapte, și ziua de mâine Ne-ajunge pe cale!
Trei suliți făcutu-și-au strungă Prin mine! Mă zbucium pe-o dungă Și nu-mi mai simt brațul și brâul; Tu-ți rupi cu picioarele frâul Las, murgule, las să ne-ajungă Pe-aicea pustiul.
De-acum tu... cât va cuprinde Mantaua, deasupra-mi o-ntinde Și-apoi cu picioarele-mi sapă Mormântul pe margini de apă. Și-n urmă cu dinții mă prinde Și-aruncă-mă-n groapă.
Jelească-mă apele Cernii! Să-mi bubuie crivățul iernii. Ca-n taberi al căilor tropot; Iar veșnicul apelor șopot Să-mi pară ca-n ceasul vecernii. O rugă de clopot.
Și, poate, sosi-va o vreme Când munții vor fierbe, vor geme Cu hohote mamele-n praguri, Vor trece bărbații-n șiraguri Când bucium suna-va să cheme Pe tineri sub steaguri.
Iar tu, de-i trăi, frățioare, Să-mi vezi luptătorii-n picioare, Atunci când sosit va fi ceasul, Abate-ți pe-aice tu pasul: Nechează-mi, și atunci eu din groapă Cunoaște-ți-voi glasul!
Și-armat voi ieși eu afară, Și veseli vom trece noi iară Prin suliți și foc înainte, Să ție protivnicii minte Că-s vii, când e vorba de țară, Și morții-n morminte!
El zice, și mâna și-o strânge Pe pieptul cel umed de sânge Iar calul stă singur de pază Lui Gelu, și trist el așează La pieptul stăpânului capul Și astfel veghează.
Și-auzi! Ca un vânt ce clătește Pădurea, când ploaia sosește, Așa din adâncuri de zare Un vuiet prin noapte răsare. Iar vuietul vine, și crește, Mai iute, mai tare.
Și iată-i, din umbrele văii Cu scuturi ies repezi flăcăii, Ca morții ce-și lasă mormântul; Ies roibii cu umblet ca vântul, Răsar de tutindeni, de pare Că-i varsă pământul.
Arcașii lui Arpad! În goană Ei fug dup-oștirea dușmană. Și, uzi de-alergare, se-ncură Fugarii prin negura sură, Cu frâul pe coamă, și-arcașii Cu spăzile-n gură.
Năvalnic s-apropie pașii, Și-n goana lor cântă arcașii, Și-așa de sălbatic li-e cântul Din piele de urs au vestmântul, Și-n bărbile lor încâlcite Se-mpiedică vântul.
Iar Gelu, auzindu-i prin zare, De spaimă și groază tresare El moare! Și cântă păgânii! N-au Domn și n-au țară românii, Și-adușii de vânturi în țară Sunt astăzi stăpânii!
Și-n mâinile cui e scăparea? Nu-i piept să le-nchidă cărarea? Nu-i braț de voinic, să-i abată? Și nu e pe lume-o săgeată Ca-n inima gloatei lui Arpad Adânc să străbată?
Și Gelu le judecă toate: Se nalță proptindu-se-n coate Și-a calului glezn-o cuprinde, Cu grabă el arcul și-l prinde, Și-nvârte săgeata și-o scoate Din rană, și-o-ntinde:
Și vâjâie slaba săgeată Cu gemetul morții deodată Arcașii trec repezi în cale, Și-i vuiet și-i chiot prin vale: Ce cânt de-ngropare lui Gelu Și-oștirilor sale!
Iar vuietu-n neguri pătrunde Și-n inima nopții s-ascunde Departe, și-n valuri de valuri Ecoul izbindu-se-n dealuri De zece ori jalnic răspunde Pustiilor maluri.
De zece ori, iarăși de zece, Și scade, și piere, și trece, De data din urmă răsună Tăcerea-mprăștiată s-adună Și-n neguri alunecă rece O bolnavă lună.
Iar calul, vedenie mută, Cu coama de vânturi bătută, Stă-n noaptea cu neguri de pază Lui Gelu; și trist el așează Pe pieptul stăpânului capul Și astfel veghează.
Iar apa la maluri se frânge Și cade pe spate și plânge: Cu fierul potcoavei tu-mi sapă Mormântul pe margini de apă, Și-n urmă cu dinții mă prinde Și-aruncă-mă-n groapă!

Setări de citire

Așa va arăta textul pe care îl citești.

Mărime text
Contrast
Aspect
Literă
Spațiere