Poezie

Murind

George Coșbuc · 1 min
Pe creștet de dealuri e soare, Dar umbre-ale nopții prin văi, Și-n umeda nopții răcoare Soldatul, departe de-ai săi, Se zbate, și geme, și moare.
Îi sîngeră pieptul de-arsură. Iar apa se zbuciumă rar Devale, și-alene murmură — Ah, umed un deget măcar Să-l puie pe vînăta gură !
Dar trupu-i e frînt de prin cruce. Voind să se nalțe puțin, De-aseară se-ncearcă s-apuce Cu mînile-o creangă de spin.
El vede părîul ! Măsoară Cu ochii, trei palme de drum. Așa de cînește să moară ! Se-ntunecă văile-acum, Iar noaptea grăbită scoboară.
El parcă stă-n noapte la pîndă, Puțin rădicat pînă-n brîu; Și-i galben de-atîta osîndă, Cu ochii țintiți spre părîu, Scrîșnind ca o fiară flămîndă.
S-astîmpără-n urmă și ține Pe inimă pumnu-ncleștat. Apoi cu răsufluri puține, Simțindu-și tot trupu-nghețat, Își trage mantaua pe sine.
O-ntinde cu dinții și geme, Iar gura-i șoptește duios. Eu nu știu, sunt rugi ori blesteme, Dar știu c-a pierit fără vreme Flăcăul voinic și frumos.
Că iată-l scăldat în sudoare, Și-acum e tăcere prin văi. El nici nu mai simte ce-l doare Și nici nu mai strigă pe-ai săi, Nu plînge, nu geme. El moare.
Se-ncinge cu aur cununa Pădurii de brad de pe culmi, Doinește și vîntul într-una Cîntînd somnoroșilor ulmi, Străbate prin vale-acu luna.
Ea vede pe mortul din vale Și trece tăcută, pe sus. Ce roșie-a fost, și pe cale Ce albă se face spre-apus. De jale pesemne, de jale !
(1899)

Setări de citire

Așa va arăta textul pe care îl citești.

Mărime text
Contrast
Aspect
Literă
Spațiere