Poezie

Muntele Rătezat

Muntele și-acum ascunde Între nouri fruntea lui; Trăsnet când prin stânci pătrunde Dintre stânci și-acum răspunde Vulturu-ngrijat de pui.

Fiarele și-acum își cată Sus prin codri adăpost, Turme când pe culmi s-arată Însă vârfu-i niciodată N-o să fie cum a fost!

Că pe culmi atunci, pe creste, Uriași trăiau cumpliți, Cu copii și cu neveste. Noi știm numai din poveste, Că-s acum de mult pieriți.

Ici, pe-un munte, câte unul, Altu colo-n pisc era; Când vorbea, urla ca tunul; Când fugea pe culmi nebunul, Sub el locul tremura.

Noi le știm, românii, toate, Că trăiam și-atunci pe-aici. N-aveam grija lor, nepoate: Le păream prin vale poate Niște biete de furnici.

Și trecură vremi, trecură, Uriașii puțintei Tot mai repede scăzură. Cei din urmă cari văzură Sfântul cer, îi știm pe trei.

Un flăcău și două fete; Nimeni altu-n lung și-n lat. Ele-umblau nemângăiete Și-ntre ele-o ceartă dete, Cui să-i fie el bărbat?

Prețul fu, ca-n vremi trecute, O cetate-n munți la nori: Care-o va clădi mai iute. Deci clădiră pe-ntrecute Mânioasele surori.

Dar în dimineața-n care Cea mai tânără-și avea Gata turnul ei cel mare, Ceealaltă-n supărare, De pe-alt munte cum privea,

Fier de plug luând în mână, Azvârli spre turn cu el, Și-a izbit așa păgână Zidul cel de-o săptămână. Retezându-l așa fel,

Că și culme și cetate, Cu flăcău și fată-n zbor, Toate fost-au spulberate Și prin văi întunecate S-a nălțat mormanul lor.

Ea, cea singură-n viață, Hohotind porni acu Și-a pierit pe culmi prin ceață Dintr-această dimineață N-o știm ce se mai făcu.

Noi, românii, știm aceste, Că pe-aici ne-avurăm rost Când trăiau capcâni pe creste: Multe știm, că multă este Vremea de când știm ce-a fost.

Vezi pe-un deal acolo satul? Dealu-ntreg e un mormânt: Piscul ras din Rătezatul. Moarta fată și-ngropatul Uriaș acolo sânt!