Pe plaiul muntelui — George Coșbuc

Cântând urca pe munte bătrânul moț călare; Mic roibul cal, dar moțul și-n spate-i ghioaga mare Pe strâmtul drum copita da pietrele-n adânc Pe râpi; iar moțu-n traista de lână la oblânc Avea-ntr-o pungă galbeni din turmele vândute. Cânta, să-ndemne roibul să facă pas mai iute — Dar colo unde plaiul se face mai codrean, Stoian îi iese-n cale, bătrânul hoț Stoian.

«Noroc, măi, moț călare, de vrei o flintă bună, Am, uite, una plină: când trag cocoșul, sună! Știu eu, că poți s-o cumperi; ai galbeni în desagi, Ți-s dragi și ei, sărmanii, dar zilele mai dragi. Ori vrei să mergi pe râpă cu pietrele dea valma? Deschide, frate, punga că-ntind deschisă palma!» — «Olio, Stoiene taică, mă crezi ori nu mă crezi, Pierdui a treia parte din prețuri la cirezi, O parte bir am dat-o la domnii din cetate, Că domnii și cămașa ni-o iau acum din spate. Iar ce-a rămas, Stoiene, nimica de haram, Abia-mi ajung de pâine copiilor câți am — Stăi, stăi, nu-ntinde flinta, că plumbul e fierbinte...»

Un gând nebun de-odată îi fulgeră prin minte. Descalecă-ntr-o fugă, își reazimă de cal Grozava ghioagă, scoate din traista lui un șal, Grăbit îl desfășoară, ia punga și într-o clipă Azvârle-un pumn de galbeni cu darnică risipă A celui ce pe brazde stă vesel semănând.

Stoian să pleacă-n grabă s-adune mai curând Cu grija ce pe-un lacom mereu îl înspăimântă Că n-are timp; iar moțul la el se uită țintă, Pândindu-l cum se mișcă, stă, vreme potrivind; Încet întinde mâna și-o poartă pipăind

Prin gol, el simte coama și traista lui de lână, El simte-acum desagii, și-acu-i cu ghioaga-n mână. Își ține răsuflarea în pieptul ostenit,

Și ochii lui și gura și tot e-ncremenit, Și piatră pare-ntreagă statura lui voinică, Cu ghioagă numai mâna cât șoldul se ridică Cât umărul, cât capul, stă dreaptă-n aer sus — «Stoiene dau!» Și-n vreme ce-i fu cuvântul spus De abia pe jumătate din strâns închis a gură, Cu vuiet răsărit-a plecata lui statură

Și mâna dreaptă dusă la stânga-ntr-ajutor Căzu cumplit, și-n urmă... un vânt șuierător Adus de sus de ghioaga cea repede plecată Izbi pe hoț în fruntea cea-n pripă ridicată Să vadă ce-i, când moțul i-a zis: «Stoiene dau» —

Și calzi de mâna vie în pumnii morți erau Culeșii bani, când moțul i-a smuls cu hohot mare.

Un mort rămase-n urmă și un moț trecea călare.