Poezie

Poet și critic

—„Ce știu nu vreau să țin secret— Te rog să lași în pace muza, Căci tu ești cel mai prost poet În Siracuza. Troheii șchiopi și iambii duri; Și nici nu știi măcar să-i furi!”

Dar n-a sfârșit, căci Dionis, Ca un al doilea Ajax mitic, A râs de furie și-a-nchis În turn pe critic. P-un biet Omer îl poți nega; Dar când e prinț, e altceva.

Orice poet, ca rege-i prost; Dar ca poet e orice rege Un geniu cum puțini au fost! Deci să-nțelege De ce murind fu Nero trist, Nu ca-mpărat, ci ca artist.

Și bietul critic, otrăvit D-ale slujbașilor insulte, Trei părți din zi era silit Mereu s-asculte Toți iambii despre cari a zis Că-s cei mai proști din câți s-au scris.

Din zori de zi un sclav îi sta La cap, citind până-ndeseară; Așa și ieri, și azi așa Și mâine iară. Și tot tavanul era scris Cu versuri d-a lui Dionis.

Dar după ce-a trecut un an, Slujbașul vine și-l vestește Că-l iartă nobilul tiran, Și că-l poftește Să meargă la palat curând. Poetul l-a primit râzând.

—„Am versuri iar! Un nou volum, Și laude-mi spun toți Zoilii. Să vezi! Eu cred că fac acum Mai buni dactilii. N-am nici un vers pocit și rău, Și-aș vrea s-aud cuvântul tău!”

Și de pe sul, cu mult avânt, Ies odele, încet, cu-ncetul. Olimpic și cu glasul sfânt Citea poetul. Curtenii, transportați, răspund: —„Ce-artistic, ah! și ce profund!”

—„Și tu ce zici? M-am îndreptat?” Polixen, tremurându-i pașii, Spre ușă pleacă, resignat, Privind slujbașii: —„E cheia temniții la voi? Haid’, duceți-mă înapoi!”