Poezie
Podul lui Traian
George Coșbuc · 1 min
Colo surele ruine
Către Dunăre privesc
Cum tot vine apa, vine
Martori vremilor trecute,
Cât sunt astăzi de tăcute,
Numai inimii-i vorbesc.
Eu mă uit pe apa sură
Încrețit-abia de vânt;
Apa lângă mal murmură.
Trec și vremile-nainte,
Trec și-aducerile-aminte
Cum trec toate pe pământ.
Au pierit acele glorii,
Și-alte-asemeni nu se nasc
Ah, dar iată luptătorii
Scutul lor cum îl aruncă,
Sapă, cum le-a dat poruncă
Meșterul de la Damasc.
Grinzile de grinzi se leagă
Peste munții de granit,
Lespezi peste bârne-ncheagă
Viaduct pe bolți enorme
Și-uriașele lui forme
Parc-ajung până-n zenit.
Și din câte-avea ținuturi
Roma-n stăpânirea sa,
Iuți oșteni ascunși sub scuturi
Vin ca apa revărsată,
Cum potopul tău odată,
Iahve, peste lumi vărsa.
Podul își îndoaie fierul
Sub atâți legionari,
Tubele-nspăimântă cerul!
Istre,-acum te bați în spume!
Mulți văzuși tu tari în lume,
Însă nu pe cei mai tari!
Cine va mai sta-mpotriva
Leului roman de-acum?
Care fulger stăvili-va
Goana răzbunării sale?
Ai voinici tu, Decebale,
Să oprești furtuna-n drum?
Ori ai tăi sunt cei ce-n gloate
Ies din codri-ntunecați?
De pe câte râuri toate
Vin la moarte ca la nuntă
Cu topoare-n mâini, și-nfruntă,
Șapte rânduri de-mpărați?...
Ah! visez. Eu la ruine
Și la Dunăre privesc,
Cum tot vine apa, vine.
Ele stau ruine mute
Martori vremilor trecute,
Numai inimii-i vorbesc.