Proză

Prin Mehadia

George Coșbuc · 1 min

Și era un vuiet jalnic prin porumburile coapte. Carul-mare scoborâse jos de tot spre miazănoapte Și-i păreau pe deal înfipte roțile de dinapoi; Lira ne-nsoțea la dreapta, iar Antares după noi.

Prin răcoarea mult-a nopții îmi vedeam suflarea gurii Eu mergeam pe strâmta cale de sub marginea pădurii Obosit și de mânie și de drum îndelungat.

Uneori izbea copita calului descălecat

Pietrele ,-ngrozind tăcerea câtă mă-nsoțea pe cale. Noaptea neagră tot mai negru văl punea pe neagra vale Vântul zbuciuma frunzișul și prin stânci la cotituri, Fioros scotea-n durere muget cu-nzecite guri.

Și urcam, urcam poteca. Parcă m-aș fi dus spre moarte, Singur, închizându-mi ochii, ca-ntâmplarea să mă poarte, Unde-o vrea. Mânia-n suflet parcă-mi tot sporea pe drum Și trecea, trecea și noaptea, și era spre zori acum.

Dar pe culme sus, deodată, Doamne, tu, Părinte-al vieții! Când ieșii pe culmea goală în răcoarea dimineții, Sufletu-mi simții deodată liber de uimire plin: Încetase-acum și vântul, cerul scapără senin.

Iar în zarea limpezită ca un scut de aur luna

Sta pe piscul unui munte, roșiu aurind cununa

Muntelui, și până-n vale ca și ziua luminând.

Iată turle de biserici cum s-arată rând pe rând, Sate risipite-n lungul văilor, grădini prin sate, Toate-n alba zare-a lunei și-n răpaos cufundate, Iată, dealuri pe-unde via își întinde vița ei. Rîul colo-n negre maluri ca un fulger cu scântei Ce-alergând în strâmbu-i umblet a-mpietrit păstrându-și locul.

Iar departe, de sub poala codrului, de unde focul Potolit ardea prin noapte lângă carul ocolit De bărbați, doinea de-a lungul văilor, ca aiurit, Tulnicul cel trist la cântec și cu întorsături duioase, Și cântau cuvinte-acolo, din adânc de suflet scoase? Prin atâta vraj-a nopții cea cu chip dumnezeiesc. Trăgănat plângea-n răstimpuri cântecul ardelenesc:

"Colo-n vale la fântână Două fete spală lână."

Setări de citire

Așa va arăta textul pe care îl citești.

Mărime text
Contrast
Aspect
Literă
Spațiere