Poezie

Strigoiul

Acum tu poți s-o-ntrebi, că n-ar răspunde. Punîndu-și pe genunchi uitatul fus, Pe-un scaun vechi, în fața vetrei scunde Privește-n foc, și Domnul știe pe-unde E gîndul mamei dus.

E singură pe lume, și pierdută. Bărbatul ei, sunt ani de cînd a dat Pe Bistrița-n Vîrtej, mînînd o plută. Rămase-așa de Dumnezeu bătută Să toarcă biata-n sat.

Și-acum de-abia s-a-nchis mormîntul bine Pe singuru-i copil ajuns flăcău, Și-au și-nceput cu șoapte-ntre vecine — N-au pe-altu-n sat ? Dar cine știe, cine ? De ce-ar vorbi de rău ?!

Ea-i vede-n colț mormîntul sur, iar șirul De plopi înalți se zbuciumă cîntînd, Și-i plin de-un vuiet jalnic cimitirul — Tresare-acum. Ea dă să-și toarcă firul, Și-l uită în curînd.

Deodată-ntoarce capul fulgerată Spre prag. Dar nu-i nimic. I s-a părut Că sună clanța ca din mîni purtată. Se-ntoarce spre fereastr-apoi, deodată, Dar geamul e tăcut.

Se uită lung la geam. E noapte-afară» Și lună-n cer ca ziua. Și-i tîrziu. Se uită-n jur prin colțuri, spre cămară... Și-apoi se-ntoarce-ncet spre ușă iară — Tăcere și pustiu.

Se scutură, cu frig, pe scaun mama Și-nchide ochii strîns, și stă pe loc. A fost icoana-n colț, pocnise rama. Ea-și șterge ochii umezi cu năframa Și iar privește-n foc.

Dar iată pe mormînt lumini s-arată. Cum stau țintiți spre om, de prin strîmtori Doi ochi de lupi prin noapte-ntunecată, Așa doi ochi de foc spre cruce cată Și stau nemișcători.

Motan zbîrlit cu spete-ngîrbovite Stă-n culme de mormînt, venit din iad : Dar crucea nu-l înfruntă ! Și topite Se sting încet luminile-ndrăcite Și-n hăul nopții cad.

Pe scaun a-nghețat acum bătrîna, Căci tot mai mult se zbate pe mormînt Și saltă zbuciumată-n sus țărîna, Părea că din adînc o zvîrl cu mîna — Ferească Unul sfînt!

S-aud horcăituri de om ce moare

Străpuns de cel ce-i sta-n genunchi pe piept, Răsare-un cap cu plete zburătoare,

Un piept, și-un'om, și iată-l în picioare Stă-n zarea lunei drept.

Cum gîlgîie la vaduri apa-n gîrle, Gîngave vorbe rari din gura-i ies, îi joacă șerpi în sîn, în păr șopîrle, Iar pieptu-i răsuflînd, bolnav s-azvîrle Mai tare și mai des.

Tîrîndu-și giulgiul alb spre gard se duce. Iar roșii-i ochi ca două flăcări ard. întinde-un braț Spre par ca să-l apuce, Punînd piciorul stîng pe-o cruce El sare peste gard.

Nici pașii nu-i sunară pe morminte, Nici umbră-n urma lui nu s-a văzut, Ca surul nor de fum trecu-nainte — Sub gard s-aud oftări, s-aud cuvinte Și plînge-un glas gemut.

Se zbate-n chin drăcesc, el varsă pară. își smulge giulgiul putred de pe trup, Se pleacă-n patru brînci în chip de fiară, S-azvîrle peste cap, și-n urmă iară, Păziți-vă că-i lup !

Și bate-n fălci, să muște și s-omoare, Iar spume verzi îi picură fierbinți Din gura cu gingii sîngerătoare, Pămînt împrăștie-n urmă-i, din picioare, Și mîrîie-ntre dinți.

Cu labele pe giulgi, el îl sfâșie, Și-n gură-l ia și-l scutură prin vînt. Turbat el roade-n dinți cîte-o fîșie, Frămîntă-n loc pămîntu-n vrășmășie Și mușcă din pămînt.

Îl vezi ? Pe după gard în goană vine Și iese-n drum; spre sat alearg-acum, Iar coada ridicată-n sus o ține — De ești pe drum, dă-n lături, tu creștine, Să nu te afle-n drum!

Acum e la răscruci și stă și scurma Și-adurmecă pămîntul într-un loc — Suflarea bietei mame-acum se curmă, Că n-află-ntoarsă lupul nici o urmă. Și-aleargă val de foc.

El intră-n sat, ia drumul peste vale. încep să urle-a moarte cîinii-n sat Și fug spre uși de tinzi, ferind din cale; în turn, în clopot limba url-a jale Un dang înfiorat.

Creștinii cîți nu dorm cu spaimă cheamă Pe Maica lui Christos și-aprind grăbit Tămîie și-usturoi pe-un vas de-aramă. Ea singură-n căscioară, biata mamă. Stă chip înmărmurit.

Ea-l vede cum despică-n două satul ; E creț la pâr și nalt cît un vițel, învîrte ochi de flacără, turbatul, Și-i iute-n mers și-i negru ca păcatul Că-i duhul rău în el.

Ea nici nu-nchide ochii să nu-l vază, Nu tremură de el, nu-și face cruci. Căzu icoana-n colț. Putea să cadă ! Strigoiul e aici, el e-n ogradă, Sărit peste uluci.

Acum la ușa tinzii, iar zăvorul S-aruncă singur, zgomotînd din loc. E-n tindă. E în prag. A pus piciorul în cas-acum. A-ntrat ucigătorul. Dar ea se uită-n foc.

Cu ochii fioroși privește-o clipă La ea și-nvîrtejit s-azvîrle-apoi, Cu dinții-i prinde-a poalelor aripă — Ea sare-atunci nebună-n'sus și țipă: — „Săriți că e strigoi".

Atît a fost. Nici alt cuvînt, nici luptă ; Căci nimeni din vecini n-o auzi. Dar moartă o găsiră-n zori, și suptă, Și-n jurul ei bucăți de haină rupta, Creștinii-a doua zi

Legături externe

• BiblioPhil