Poezie

Sub patrafir

Părinte, eu mă-nec din piept Și n-am puteri de vorbă multă ; Cât voi putea vorbi m-ascultă Să-ți spun în grabă tot și drept. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat — Și n-am ce spune.

N-aveam nici vreme. Tata-i mort Și mama-i cu copii, sarmana. Ei de la mine-așteaptă hrană, Și grija numai eu le-o port De-acum ei singuri să și-o poarte ! Mi-e milä de durerea lor, De ei mi-e jale, nu că mor. Dar cum e scris Că sunt dator Și eu c-o moarte.

EU mă cunosc ; sunt păcătos, Că prea am dus-o-n râs și-n glume… Prea drag mi-a fost să fiu în lume, Și-am prea iubit ce-a fost frumos ! Pe lângă vin, voinicii roată, Și chiote pe deal în zori, Și ziua luncile cu flori, Și hora noaptea-n șezători, Și viața toată !

Și mi-a plăcut în jurul meu Să văd flăcăi pe bătătură Și cobza cu isonu-n gură Să-mi zornăie zorind mereu. Să văd cum se cotesc șirete Pe-ascuns nevestele, și-aprins Se simt de peste brâu cuprins Trupșorul cel subțire-ncins Al unei fete.

Păgân sunt parcă, nu creștin ! Bisericos n-am fost, părinte, Dar rar, când mi-am adus aminte, M-am dus și eu ca să mă-nchin. Eu am pe Dumnezeu în mine : Mereu îl simt, și-l văd mereu — Gândesc așa ! Mai știu și eu ! Dar, taică, las' că Dumnezeu Va ști mai bine.

N-am dat în viață nimănui Prilej să-mi poarte dușmănie, Eu n-am putut să țin mänie Că n-am avut, părinte, cui, Măcar mi-au tot făcut-o unii ! Și n-am fost slab și nici fricos : Pe opt ți-i dau grămadă jos — Dar m-am ferit să-mi fac ponos Cu toți nebunii.

O dată numai... P-un flăcău L-am dat de ziduri, pentr-o fată A doua zi a prins deodatä La plug în deal să-mi pară rău, Și nici la boi n-am dat mâncare Și-n brazdă plugul l-am lăsat Și ca nebun am alergat Pe dealuri, pe flăcău să-l cat Să-i cer iertare.

Și nu mai știu... atâta-i tot, Ba, taică, stai ! E cu vecinul. Pe palme m-alinta creștinul Și drag m-avea ca pe-un nepot... Și eu i-am sărutat nevasta ! EI moș, ea o copilă-abia. Mi-a fost și milä, cum plângea, Și, Doamne, ochi frumoși ce-avea — Păcat e asta ?

Dac-am uitat ceva să spui, Mi-e martur Dumnezeu, părinte, C-am spus ce mi-a venit în minte Și-oi spune tot, în fața Lui! Și-acum canon... îl știu anume ! A fost așa, și n-aș cârti: Canon e că nu pot trăi! Și-ntr-altă lume n-o mai fi Ca pe-astă lume.