Poezie

Voichița lui Ștefan

Doamna lângă Ștefan vine, Blândă-n vorbe și-n purtat: Doamne, iar ești supărat! Sunt, Voichiță, pentru tine! Zăpăcită doamna sta Și-nflorită de rușine: Ce-am făcut, măria-ta?

Tu?... Nimic! Și vodă strânge Mâna doamnei, gânditor. Șerpii-și au culcușul lor... Ah, Voichițo, cum aș plânge! Rău ca Radu nimeni nu-i: Uite-n pumni așa aș frânge Gât de lup cum e al lui!

Doamna i-a pătruns cuvântul, Până-n suflet i-a pătruns. El tăcea, ea n-a răspuns. Noapte e, și bate vântul, Și prin noapte, cu vreo doi Tari să bați cu ei pământul. Pleacă Ștefan la război.

Dintr-același ceas Voichița Nu s-a mai oprit din plâns. Brâu pe trup ea n-a mai strâns. Nu și-a mai gătit cosița. În genunchi, c-un dor păgân Ea sărută iconița Maicii Domnului, din sân,

Unu-i soț, iar altu-i tată, Pentru care se ruga? Zile-ntregi ea se lupta De fiori cutremurată; Când avea pe soț în gând Ea se pomenea deodată Pe părinte blestemând.

Ah, de-ar fi un zid de-aramă Între dânșii, până-n nori! Și prin plâns adeseori Îi părea că ei o cheamă Să-i împace! Ea, dar cum? Pe ea cine-o bagă-n seamă? Prutul să-l oprești din drum!

Și-ntr-o zi, sătui de sânge, Iată-i, moldovenii vin, Sufletul, de milă plin, Al Voichiței cum se frânge: Pentru soțul ei dorit Râde veselă, și plânge Pentru-un tată biruit.

Ea cu pași grăbiți pornește Să-și cuprindă soțu-n prag; Ochii-i stinși s-aprind de drag, Ștefan însă ocolește Ochii doamnei, e pripit. Iar Voichița nu-ndrăznește Nici să-i zică bun sosit.

Tu mă știi, Voichițo, bine! Neamul vostru-i neam de hoți, Și-i voi dușmăni pe toți, Cum te dușmănesc pe tine! Am să-i curm pe-ai tăi de veci Nu mai poți trăi cu mine: Tu ai mamă, poți să pleci.

Doamna-ngălbenind scoboară Ochii umezi în pământ, Făr-a zice vrun cuvânt. Iese-apoi. I-a spus s-o doară, Și-a durut-o ce i-a spus Un altar ce se doboară Când vin trăsnete de sus!

Și rămas acum viteazul Singur în iatac, și-a pus Capu-n mâini, pe gânduri dus. El și-a potolit necazul Dar pe doamnă o iubea! Și-ngropând în coif obrazul Ștefan vodă-acum plângea!