Vulturul

Venind de departe cu zborul întins S-oprise deasupra Ceahlăului nins, Ș-apoi din rotiri tot mai strâmte-n cuprins Căzu, ca să prindă vro pradă, Cum uneori parcă vezi fulgerul stins

Pe când nici nu-ncepe să cadă. Eu nu știu, fui vesel ori trist în acel Ocol ce-l făcui împreună cu el, Că-ntâi îmi păruse că-i vis și mă-nșel Dar bine venitu-mi-a-n minte Vulturul văzut în rotire la fel Cu ani de viață nainte.

Un pisc singuratic al muntelui plin De colțuri de stâncă, cu zborul său lin Acela-l rotea prin văzduhul senin În sute de cercuri egale, Și-n fiece zi și tot timpul vecin Umbririlor nopții din vale.

Păstorii spuneau că păzește pe-ai lui, Că-n rece cuib scoate părechea sa pui Și hrană-i ducea ori pe-aceea ce nu-i La staul pe-amurg, din mioare, Ori cerbi sugători ce se culcă sătui Sub brazii ce-acopăr izvoare.

Și parc-aș vorbi ca de lucruri de ieri, Ce drag îmi era nesătulei vederi! Când singur în largul înaltei tăceri Brăzda cu rotirea sa golul; Și-uimit cum de-a lungul atâtora seri Eu stam urmărindu-i ocolul.

Dar groaznic venit-a-ntr-o zi, din apus O noapte cu-atâta-ntuneric c-a pus În minte-ne stavili putinții de-adus Aminte ce-i timpul și locul, Și-urlau în cumplita cădere de sus De-a valma și apa și focul.

Ci-ncet se făcu și-o lumină ca-n zori, Iar ziua, ce prinsă de-ai spaimei fiori S-ascunse pitită-ntre ceruri și nori, Se-ntoarse, și soare fu iară, Și-apusu-i stârnit-a minuni de culori, Cum nu mai fu-n lume vro seară!

Iar sufletu-n noi ce și-acum tremura, De farmec cuprins, ca pierdut se mira! Dar unde-o fi piscul? Căci nu mai era Și-n locul lui gol și lumină Vulturul, el însă și-acu-nconjura O stâncă trăsnită-n ruină.

Deodată cu țipet se-ntoarse napoi, Ca unul ce-și schimbă gândirea, și-apoi Spre văi, și departe, cu zborul greoi Încet ni se stinse vederii. De-atunci nu-l văzură nici alții, nici noi Rotind în luminile serii.