Poezie

Zece mai

În ziua cea sfântă și mare La zece-ale lunii lui mai Se vede-o ciudat-arătare Pe-un deal de la Plevna, pe-un plai!

Când zorile-ncep să s-arete Acolo-n tăcutele văi, Din groapă ies moartele cete, De-a pururi jeliții flăcăi.

Ei vin de prin locuri pe care Ca vechile răni le cunoști, Pe unde-au stat șanțuri odată, Redute, și taberi, și oști.

Striviți și cu mâinile rupte Și galbeni ca-n jalnicul loc În ziua sălbatecei lupte Când bieții pieriseră-n foc.

Fac roată, și-o rugă murmură Iar Valter și șonțu, și toți Mai-marii ce-n frunte căzură Stau jalnici acolo-ntre soți.

Și stau cum stă omul ce-ascultă Și nici o mișcare nu fac; Așteaptă cu grijă și spaimă Un semn de departe și tac.

Deodată ei capul ridică, Dau chiot și-n zare privesc Spre țara din care ieșiră, Spre scumpul pământ românesc

Și-ascultă, căci tunul azi cântă Departe-n iubitul pământ, Puternic că-n ziua luptării, Dar alt fel de cântec, mai sfânt.

Vi-e teamă că n-o să mai cânte, Că moartea vă fuse-nzadar Dar țara trăiește! Iar tunul Ce limpede-o spune și rar!

Și-ascultă... iar țara-i departe, Sunt dealuri la mijloc și văi, Și râul cel mare-i desparte De mame pe bieții flăcăi.

Și moartea cea veșnică-nchise Pe urmă-le tristele-i porți, Dăr moartea lor viață ne dete: Ferice de-asemenea morți!

Iar ce-or fi șoptind ei pe vremea Ce-ascultă cântarea de tun Eu nu știu, căci nimeni nu poate Pe morți să-i audă ce spun.

Dar cred că se roagă, sărmanii: Noi liberi pe voi v-am facut Iar Tatăl din cer să vă aibă De-a pururi sub sfântul său scut!