Poezie · 1924

Călin de la mitraliere

Rănit de șapte ori, Călin, Trăgaci de la mitraliere, Zace-n spital. Nici un suspin, Deși e crunt-a lui durere, N-a scos. Iar de te miri: — ,,Voinice, Cum, nu te plângi?!” El, simplu, zice: — „Păi sunt ostaș, nu sunt muiere!”

Și ofițerii și soldații Se duseră și l-au văzut, Și coruri calde de ovații Viteazului i s-au făcut... Primi și bani, și decorații... Surorile de caritate Vin des la patul lui Călin Și din frumoasele lor guri, Curg vorbe dulci de bunătate, Din mânușiți curg prăjituri, Cărți de citit, țigări și vin, Însă rănitul, slab, olog, Când i se cântă vitejia, Răspunde scurt, hursuz: — „Mă rog, Eu mi-am tăcut doar datoria!”

EI pare foarte plictisit Că e așa sărbătorit, C-odată, văzând multe dame Care veneau să-l felicite, Le-a spus cu glas morocănos: — „Conițelor, vă rog frumos Nu vă-mbulziți că, păsămi-te, Nu-s d-ăia dă la panarame!”

Dar medicii n-au izbutit Să scape p-acest brav rănit. Pe când căzuse-n aiurare, Veni-ntr-o zi, din întâmplare, La patul bietului Călin, Regina, și i-a dăruit Numai un zâmbet și un crin. O, ce frumos s-a-nseninui Figura-i aspră de soldat! Dar iarăși dânsul s-a-ncruntat Sa bombănit, abia-nțeles, Căci începuse agonia: — „Târziu, o Doamne, mi-ai trimis Pe dulcea Precista Maria, Că de mi-o trimeteai la pont, Tu negreșit mă vindecai, Și-n loc să intru mort în Rai, Azi viu m-aș fi întors pe front!”