Către tinerime

— Monologul unui poet priit și melancolic —

Alți creștini se nasc pe lume chiori sau fără de picioare; Dar pe mine Provedința crudă și ne-ndurătoare M-a ursit să am în viață cel mai groaznic beteșug: Un dezgust fără de margini pentru ori-ce meșteșug. Să-mi câștig onest prin muncă jimbla mea, cotidiană Mă-ncercai; dar tentativa-mi, truda mea, rămase vană. Ce puteam să fac? Spuneți-mi. Iată, mă făcui poet. — Blestemată fie ora, când am scris primul sonet, Când riscai sfios funestul și hotărâtorul pas, Și călcai pe caldarâmul care duce la Parnas! Am cântat de-atunci în versuri muzicale și măiestre Și idile de trotuare și idilele campestre; Am cântat: planeți, fecioare, prietenie și amor; Tot ce poate să inspire pe un suflet simțitor Și-aprinzând o juvenilă și bogată-nchipuire Să te ducă la Mărcuța, sau direct la nemurire! Burtă-verzii însă singuri sunt stăpâni p-ăst veac de proză; Ei preferă zarzavatul unei flori de tuberoză, Un pietroi vulgar de silex diamantului sclipind, — Și sunt prea greoi să urce înălțimile din Pind, Unde Muzele tronează în divina lor splendoare! O, cum-mi aș fi dat adesea nemurirea p-o țigare: Și cununile de laur pentr-o fleică la grătar, Spre a potoli revolta din stomacu-mi proletar!

June, ce mănânci cu poftă patru feluri la dejun, Și ai lei, și-o tabachere înțesată cu tutun, Când plătită-n tot-d'a-una înainte ți-e chiria, ...Zvârle pana ta de gâscă, lasă-n pace poezia!