Casieriței de la o cafenea — George Ranetti

Îmbrăcată-n rochie verde cu bobițe stacojii, Tu-i apari ca întruparea Maichi Precistei Marii. Când senină-ți rezimi cotul pe contoarul de stejar Și privești cum fierbe ceaiul, colcotind în samovar. A, privirea-ți vagabondă se oprește o secundă Și la masa-i solitară. Cum ar vrea să se ascundă, — Ce n-ar da atunci să fie beduinul din pustii; Căci îi pare că spre dânsul chelnerii și mușterii Scrutători ochi îndreaptă, ca să afle sfânta taină, Care face să svâcnească. biata inimă-i sub haină!

De-ar fi conte-ar da la dracu și noblețe și blason Și ar prefera, te-asigur, să se bage ca garson, — Doar să poată să atingă mâna ta catifelată.

În extaz s-asculte vocea-ți, când șoptește: „țal îndată!” Și s-admire-o viață 'ntreagă mersu-ți oblu și cochet...

O, de-ai ști. Madam, tortura ce ucide pe poet!... Capuținerul îi pare cătrănit și făr' de gust, Ceașca-i tremură la gură, când zărind solidu-ți bust, Se gândește că un altul e stăpân p-așa comori — Fă-i avansuri, — căci altminteri fac pari c-o să-l omori Vai, zadarnic îți oferă cântul tristei sale Lyre; Tu vrei lire!