Poezie · 1901
Melancolie
George Ranetti · 1 min
Din becuri țâșnește o tristă lumină
Ce-neacă „salonul“ în undele-i pale;
În aer: mitezme de briliantină,
De pudră roz-albă și unt de migdale.
De-asupra oglindei, poeta-regină,
Din rama ei verde cu aur stropită,
Zbanghie privește spre-o cadră vecină
Pe Valter la Plevna în luptă cumplită.
Nea Ghiță desprinde din cuiu-i chitara.
Ciupește din coarde. Romanța răsună
În pacea imensă ce-mprăștie seara,
O seară scăldată în raze de lună.
Romanța răsună turbată, și tonul,
Vibrează și geme, la inimă-i merge...
Când intru-năuntru să-mi raz barbișonul
Nea Ghiță duiosul o lacrimă-și șterge.