Oribila răzbunare a unui scaun șchiop

— Poem dramatic. —

O zi trecuse numai de la Sfântu Dumitru, O masă, un fotolu, un pat și un pupitru Ședeau în jurul unul biet scaun ce gemea Bolnav și într-o rână proptit d-o canapea. — Ce al monșer? l-întreabă amicii săi în cor. — Nenorocire frate! Mi-am rupt ieri un picior. Știți, un hamal sălbatic ne smulse din salon Și ne-aruncă cu forța pe toți în camion. Înghesuit ca într-o cutie cu sardele, Am dat curs liber scârbei și indignării mele. Voi știți că nici odată ei n-am fost meloman, EI bine, mă trântise alături d-un pian! Și, ce-i mai grav, hamalul (dea Domnu-un foc să-l arză) Zvârlise peste mine o putină cu varză! Ce-i drept, clavirul fuse d-o politețe rară, Căci a tăcut într-una; dar putina vulgară Împrăștia în juru-mi un astfel de parfum, Că nu mai avui forța să merg cu voi pe drum! Deci mă smucii odată, și — hop din camion: Dar săritura asta mi-a fost cu ghinion, Căci naiba mă împinse prea brusc să mă reped, Ș-așa pierdui vai dreptul d-a-mi zice patruped!... — De, dragă, zise patul cu voce plângătoare, Unde nu-i cap — proverbul a spus — vai de picioare: Ș-acum, sărmane scaun, să nu crezi că sunt cobe, Vei fi zvârlit în prada nesățioasei sobe Ce va 'nghiți cadavru-ți în pântecu-i de foc! — Ah, blestemată soartă lipsită de noroc! Gemu cu jale șchiopul. De și-ar fi rupt piciorul Un om mergând pe stradă, cum s-ar fi strâns poporul În preajma sa, și-ndată vr-un doctor îl pansa, Iar presa-i da portretul și-l intervieva; O pensie pe urmă i s-ar fi acordat Prin stăruința vre-unui samsar sau deputat. Un scaun însă-ndată ce-și rupe un picior Zvârlit e fără milă pe rugul arzător!... Voi, fraților, știți bine cum mi-am slujit stăpânul, E drept deci să se poarte cu mine ca păgânul? Când obosit de muncă se întorcea acasă, De n-uși fi fost ei, oare cum ar fi stat la masă? Ei care-i dam odihna cea plină de delicii, Ei ce-i făceam pe gratis atâtea mari servicii, Să pier de viu în flăcări sunt astăzi condamnat! Dar... pst!... Iată că vine stăpânul mei ingrat. Vă rog, mobile scumpe, să nu-i spuneți nimic, Voiesc să-i joc o festă acestul om mojic. Nu-i spuneți că pierdut-am pe veci al meu picior, Vreai să-mi răzbun teribil, și-n urmă pot să mor. Așa cum sunt acuma proptit de canapea Infirmitatea-mi tristă el nu o va vedea... Apoi perfidul scaun se adresă smerit Către stăpân: — Stăpâne, îmi pari cam ostenit, Ia mai poftim la mine să te-odihnești nițel! Stăpânul, făr' să vadă că-și bate joc de el, Se așeză... O clipă — și jos fu răsturnat Da dura pe podele, izbindu-se de pat, Că își făcu în frunte un colosal cucui. Și-și rupse și sacoul într-un nemernic cui, Sacou croit artistic de nentrecutul Melik!... ...Iar șontorogul scaun rânji mefistofelic.