Poezie · 1901

Tejghețarul

Poezie care aduce nițel cu „Luceafărul“ lui Eminescu

A fost odată-n București În strada ... nu știi care, — Din rude mari negustorești, A fost o fată mare.

Și era una la părinți Și proastă sărmănica, Cum printre-atâția mândri prinți E Beizadeaua Ghica.

Din umbra tristului iatac, Ea pasu și-l îndreaptă În curte, lâng-un bulamac, Unde Tănase-așteaptă.

Îl vede june curățel, Devine-amorezată; Iar tejghețarul, biet, la fel, — Nebun e după fată!

Când îi cânta vreun flașnetar De inimă albastră, Știa, că mândru-i tejghețar E-afară, sub fereastră.

Și-l implora: „O vin musiu, „De ce nu intri-n casă? „Ei, mă-nțelegi, nu pot să vii, „Căci tata nu mă lasă!”

El îi șoptea oftând: „Mersi! Dar frica de Dom' Nae, Întotdeauna îl opri Să intre în odaie!

Și noaptea chiar, când adormea Citind în pat Românul; În vis, sinistru-i apărea Bastonu lui jupânu!

Trecu o zi, trecură trei Așa. Se săturase. „A, dac-aș fi băiat cu lei“, În gând zicea Tănase;

„Mi-aș face-un colț apelpisit, „Sub braț mi-aș lua umbrela, „M-aș duce fercheș, dichisit, „Să cer pă demoazela!“

„Acum, pierd vremea în zadar „Și tălpile la ghete... „Auzi! Un fleac de tejghețar, „Să umble după fete!?!”

Și vreme mult așa s-a scurs; Se prăpădea sărmanu, Era mai slab... ca un discurs De generalul Manu!

În vremea asta Tecușor Sergent de intendență, Băiat de mare viitor, — Cu multă paciență,

Dădea târcoale prin prejur Și-i tot făcea bezele; Iar Ea, infama, Ea, vă jur, Zâmbea la toate cele!

Odată-n urma ei ușor Păși, și-i prinse mâna. — „Dar ce vrei, mări Tecușor, „Așa cu anasina!”

— Ce voi, țivilo? Ce vreau eu? „Prea sus ții damo nasul! „Vreau să consimță amorul meu „Căci alt fel... parastasul!...”

— „Dar nici nu știi ce-mi ceri măcar! „N-oi consimți nici moartă; „Tratez amor c-un tejghețar „Și voi să-i fiu consoartă!“

— „Nu știi ? Ți-oi face teorii „Și-nveți tu, fii pe pace; „Nu mai făcea copilării, „Ia vin la nen'tu-ncoace!

Dară, pe când se petrecea... Pardon și punte-punte... Tănase sta lângă tejghea Cu indexul pe frunte, —

Și-o anonimă-ncet citea Compusă cu plaivazul, În care i se declara Cum devenise cazul!

Tradus! Săftica l-a tradus C-un Don sergent pezmete! Iluzii, visuri, cum v-ați dus; Mai crede-acum la fete!

Se îmbrăcă ca un turbat, În grabă-și luă umbrela Și-n pas gimnastic s-a-ndreptat, Nebun, spre infidela!

Ascuns, — prin geamuri, — i-a văzut, Și podidindu-l plânsul: „Ce-ți pasă ție, chip de lut, „Dac-oi fi eu sau dânsul!”

„Gustând amorul lui cazon „Beleaua ți-ai găsit-o; „Iar eu țivil mai cu rezon, „Voi râde-afurisito!“