Stan către Leana

Răvașul tău, Leană, Mi-a sosit pă front, Știi, taman la pont. Simțisem o geană Că se tot bătea De câteva zile, Și-am zis lu Pamfile, Vecin dă tranșee: — „Ce-o fi făcând ea, „Draga mea femeie?“ Și-ndată ce-am zis, Parcă a fost scris: Hop scrisoarea ta! Of, of, of, muiere, D-ai ști ce plăcere Ne-ai pricinuit La toți! C-am citit Slova-ți tuturora, Și toți sau gândit La mă-sa ori sora Ce au părăsit, La fete, neveste, De unde n-au veste, Și la tot căminul Ce-au lăsat în urmă, Când intră hainul Neamț, ca lupu-n turmă... Leana mea bălaie, Plâns-am mult fierbinte Aflând că lui Naie I-a crescut un dinte. Leano, când îl culci, Fă o rugăciune Precistei cei dulci, Ș-așa, Leano, spune Ei și lui Hristos: Ca un Făt-frumos Să fie Năiță, Tare-n toate cele, Bun Român de viță; Și, pe lângă dinte. Treizeci de măsele Să-i crească-ntr-un an Ca unui Oltean, Să-și răzbune muma Și p-al lui părinte!... ...Și-acu Leano-acuma, Îmi închei răvașul. A-nceput vrăjmașul Să ne-arunce plumb... Vezi, Leano, de casă, De oi, de porumb, De toate... Și lasă, Lasă-mi mie grija Neamțului! Că schija Lui n-o să pătrundă În inima, mea: Fiindc-am pus subt bundă: Scrisorica ta!