Poezie · 1924
Țării mele
George Ranetti · 1 min
O mamă are doi, ori cinci copii
Și ce dureri pe ea. Și câtă teamă!
Dar tu, ce porți la sânu-ți mii și mii,
Tu, Patrie, iubita noastră mamă?!
În fiecare clipă mori și-nvii:
Sunt fii ostași cari când cad te cheamă
Sunt fii pribegi de cari nu mai știi,
Patrie martiră, scumpă mamă!
Tu ce-ai hrănit cu grâul blond din glii
Și cu ciorchini cu profirie zeamă
P-atâți, în gheara crudei calicii
Te zbați acum, nefericită mamă!
Vezi vatra și ograda ta pustii,
Vezi cum sălbaticii vrăjmași destramă
Tot tortul harnicei gospodării,
O Patrie, năpăstuită mamă!
Și totuși ochii tăi rămân tot vii,
Și nu-ți cad lacrimi lașe în năframă,
Și tot voinică, tânără te ții,
O Patrie, viteaza noastră mamă!
Că i-ai crescut la pieptu-ți, și îi știi,
O Patrie, ș-azi bine îți dai seamă:
Că unul d-o rămâne dintre fii,
Doar unul, răzbuna-va sfânta-i mamă!