Proză · 1901
Unei frumoase pasagere
George Ranetti · 1 min
— Monorimă dedicată unei demoazele picante care călătorea în clasa I a unui tren accelerat pe linia ferată București - Predeal, demoazelă văzută de Autor de pe peronul unei gări. —
O clipă doar am contemplat, încântătoare pasageră, Gingașu-ți chip și delicat de floare răsădită-n seră; O clipă-n ochi-ți m-am pierdut și raza lor caloriferă Aprins-a-n sufletu-mi pe veci o patimă ce mă disperă, Urzind în minte-mi vis nebun de fericire efemeră.
O, dac-aș fi vreun arendaș sai de aș avea o carieră!
M-aș dichisi ca un gomos: cu floare la butonieră,
Cu părul tras prin cosmetic, mustățile-n bandulieră,
Și-ntr-un vagon-restaurant am trece peste frontieră,
Iar Cupidon ne-ar întona o triumfală habaneră.
Cum te-aș iubi! Mi s-ar părea că intru într-o nouă eră, Că zbor pe aripi de zefir în alte lumi, în altă sferă În care cerul e senin și viața pururea lejeră. Ah, cere-mi sângele de vrei și-mi voii deschide o arteră Să-l bei râzând în fața mea cum bei o cupă de maderă!
.....................................................................................
Dar între noi e un abis, o colosală barieră...
Sunt un netrebnic proletar, iar tu ești, poate, rentieră.
Sunt un netrebnic proletar cu care Soarta fu severă
Și rea, nețărmurit de rea, ca o sălbatică panteră.
Adesea, vai, mărturisesc, dejunul meu e o himeră.
Sunt tinichea, sunt un pârlit și n-am tutun în tabacheră!
Ah, fugi de mine precum fugi de-un om ce-i bolnav de holeră,
Ah, fugi, ispită, că-s pierdut... m-apuc de altă daraveră!