Poezie · 1920

Idilă din munți

Ion Bentoiu · după Heinrich Heine · traducere · 4 min

I

În coliba de pe munte Locuiește un miner. Brazii verzi foșnesc în noapte, Luna strălucește-n cer;

Iar in jilțul din colibă, Minunat in flori cioplit, Fericit e cine șade — Și-s chiar eu cel fericit.

Pe un scaun stă copila De genunchi-mi rezemată, Ochii sunt ca două stele, Gura ei împurpurată.

Blânde, stelele albastre Mă privesc în ochi senin, Ea șiret pe gură pune Albul deget ca de crin.

Muma fetei nu ne vede, Fusu-n mâna ei se zbate, Iară tatăl din chitară Cântă cântece uitate.

Mititica-și moaie glasul Și vorbește pe șoptite: Pân-acum îmi spuse dânsa Multe taine negrăite.

„Vai, de când mătușii mele I-a fost dat și ei să moară, Nu mai mergem nici la Goslar, Cum mergeam odinioară.

Noi suntem așa de singuri Pe-nălțimile pustii! În zăpadă iarnă-ntreagă Suntem îngropați de vii.

Mă muncește strașnic frica, Inima nebună-mi bate, Când colindă-n miez de noapte Duhurile necurate”.

De cuvântu-i speriată O cuprind acum fiorii, Cu mânuțele-amândouă Își astupă ochișorii.

Fusul sfârie-n colibă, Brazii verzi foșnesc afară Și duios răsună-n noapte Vechiul cântec din chitară.

— „Teamă n-ai, copilă dragă, De strigoi și vrăji haine — Stol de îngeri zi și noapte Stau de veghe lingă tine”.

II

Bate bradul la fereastră Cu lungi degete-nverzite: Din înalt tăcuta lună Blânde raze ne trimite.

În odaia de culcare Doarme tatăl, doarme muma. Veseli înșirând nimicuri Doar noi doi stăm treji acuma.

— „Că te rogi ades la Domnul Eu nu cred, orice mi-ai spune: Tremuratul buzei tale Nu e semn de rugăciune.

Recea buzei tremurare, Când o văd mă-nfricoșează. Însă teama mi-o gonește Dulcea ochiului tău rază.

Mă-ndoiesc că porți în suflet Al credinței drept cuvânt. Spune, crezi tu oare-n Tatăl Crezi în Fiu și-n Duhul Sfânt?”

— „Când mă alintam la mama Pe genunchii ei călare, Eu credeam adânc in Tatăl Cel nespus de bun și mare.

El din plin zidi pământul Și pe om stăpânitor. Luna, soarele și aștrii Le-a pornit pe drumul lor.

Când crescui apoi mai mare Și-ncepui mai mult sa știu, Cu-nțeleaptă judecată Am crezut atunci și-n Fiu.

El a lost acela, care Ne-a ’nvățat ce e iubirea Și primi cu multe chinuri, Drept răsplată, răstignirea.

Azi sunt om cu carte multă, Străbătut-am mult pământ Și din inima-mi întreagă Cred acum și-n Duhul sfânt;

Căci făcu minuni și face, Încărcându-se de glorii Și pe sclavi din jug îi scoase, Nimicind asupritorii.

El gonește rele neguri Și nebuna nălucire, Ce mereu înveninează Veselie și iubire.

Cavaleri armați o mie Are-n juru-i Duhul sfânt, La porunca lui stau gata Plini de loc și de avânt.

Steagul lor se-nalță mândru, Scot din spede scânteieri N-ai vrea tu să vezi, copilă, Așa mândri cavaleri?

Mă sărută, mă privește Și m-ascultă, căci eu sunt Unul dintre cavalerii Cei aleși de Duhul sfânt.

III

Sol tăcut, afară luna Printre brazi se furișează, Lampa noastră obosită Doar abia mai luminează.

Blând lucesc doi ochi albaștri Cu lumina lor curată, Ard în pară obrăjorii — Și grăiește mândra fată:

—„Din mâncări ne fură noaptea Duhuri negre uneori: Ce-ncuiem în ladă seara, Nu se mai găsește-n zori.

De pe lapte iau smântâna Duhuri rele și păgâne, Iar pisica vine-n urmă Și mănâncă ce rămâne.

Și pisica-i vrăjitoare, Căci pe timpul cel cumplit Ea se urcă noaptea-n munte, Sus la turnul părăsit.

Un castel a fost acolo, Plin de fală și plăceri, Petreceau în strălucire Paji, femei și cavaleri.

Un blestem de vrăjitoare Biet castel, căzu pe tine — Astăzi cântă cucuvaia Printre tristele-ți ruine.

Însă zise vrăjitoarea: „Doar cuvântul cel vrăjit, Spus la ceas de noapte tainic Și la locul potrivit,

Va preface iar ruina În castel plin de plăceri, Vor petrece iar într-însul Paji, femei și cavaleri.

Cel ce va grăi cuvântul Va fi domn cum altul nu-i, Iar trompete și chimvale Vor cânta mărirea lui”.

Înfloresc pe mica gură Dulci icoane din povești Și din ochii ei albaștri Izvorăsc lumini cerești.

Peste mîini îmi înfășoară Părul ei cel auriu, Degetele mi le-alintă Ș-apoi tace ’ntr-un târziu.

În odaia liniștită Totu-mi pare cunoscut Lucrurile-acestea toate Parcă le-aș mai fi văzut.

Ceasul murmură. Chitara Prinde singură să cânte, Pe cărări de vis acuma Gându-ncepe să s-avânte.

Iată ora potrivită, Iată locul potrivit Și-mi alunecă pe buze Chiar cuvântul cel vrăjit.

Vezi, copilă, miezul nopții Își înclină neagra-i frunte, Râu și brazi în freamăt mare Au trezit Bătrânul munte.

Din adâncul lui răsună Cânt de voci și de chitară Și răsar nenumărate Mândre flori de primăvară

Flori străine, minunate, Agitându-se-mpreună, Își amestecă parfumul Strânse-n patimă, nebună.

Trandafirii, flăcări roșii, Sparg întinderea luminii. Ca săgeți de vii cristale Către cer se-nalță crinii.

Viu arzând lucesc în slavă Stele mari cât mândrul soare Crini-n albele potire Strâng a razelor splendoare.

Iară noi mai mult ca toate Ne-am schimbat în astă vară: Facle, aur și lumină Pretutindeni ne-nconjoară.

Tu, copilă, ești prințesă Si coliba cea de ieri E castel în care cântă Paji, femei și cavaleri.

Si eu sunt stăpân pe tine, Pe castel și toate cele, Iar trompete și chimvale Cântă imn măririi mele!