Cei singuri

Poetului D. Nanu

Cei singuri cu adevărat Nu sunt acei ce plâng câte-au pierdut; Dar cei pe care-un gând îndepărtat Îi poartă prin necunoscut, Spre toți acei ce plâng câte-au pierdut...

Cei singuri cu adevărat Sunt toți acei ce se pricep să tacă — Sunt cei ce merg și nu se mai opresc, Sunt cei ce duc sub haina lor săracă, Sub lutul omenesc, Secrete bogății necunoscute — În alte lumi setoși să le strămute...

Cei singuri cu adevărat Sunt cei ce văd, sunt cei ce plâng ades, Nu pentru ei — dar pentru ce-au aflat, Nu pentru gândul lor neînțeles — Dar pentru ce, mergând o viață 'ntreagă, Ei totuș n'au putut să înțeleagă...

Nu te gândi la scunda lor chilie! Chilia lor e sufletul lor mare! — Îi vezi trecând, și îi aștepți să vie; Îi vezi pierzându-se în depărtare: În orice parte sânt, Și 'nuntrul lor, duc un întreg pământ!...

În mijlocul orașelor trăiesc! Și-orașele, cât sunt de frământate. Ei trec ca niște răzlețiți prin ele, - Fantastice corăbii ne 'nfrânate, Ne 'nvinse de talazurile grele...

Ei trec, Pe străzile ce furnică de lume, Pe ulițe cu fabrici zgomotoase, Prin piețele mizeriei din lume... Ei trec — Nu știe nimeni, unde anume! Ei trec, ei trec — sunt acul grav ce coase Bucată cu bucată risipirea De petice din sufletul cel mare, Ne 'nchipuit, neașteptat, pe care Doar îl visează numai omenirea...