Poezie
Un vers răzleț
Mihail Săulescu · 1 min
Un vers răzleț pe-o filă găsită-ntr-un saltar
în minte cată parcă să-mi readucă iar
duioasa poezie ce-am început odată.
Dar a rămas uitată.
Ce-am vrut să spun în versul răzleț găsit acum:
„O roză ofilită, zvârlită zace-n drum"?
O roză ofilită, dar câte roze nu-s
zvârlite-așa în teama de câți în piept le-au pus ?
De-ar trebui să fie cântată orice floare,
ce tristă, neștiută, neînțeleasă moare,
în stradă azvârlită, în praf sau în noroi,
O ! câte versuri oare n-ar fi să facem noi?
Un vers, cu toate-acestea, pesemne că i-a fost
ursit acestei roze zvârlite fără rost,
dar nu-mi aduc aminte ce-am vrut să spun atunci :
pesemne plânsul rozei trecute ce-o arunci,
ori poate elegia atâtor flori uitate,
și-n care nu mai bate
aripa unui dulce și negrăit parfum,
cum nu mai bate-n versul răzleț găsit acum.
Atâta este astăzi întreaga poezie,
un vers, scris poate noaptea, ori ziua
— cine știe ? —
Un vers în care poate am vrut să înțeleg
mai mult decât ce-ar spune chiar un poem întreg.
Și totuși, am uitat !
Iar roza de-atuncea de mult s-o fi uscat,
cum se usucă-n lume atâtea roze pale,
purtând ceva în ele din gândurile tale
și cum se duc atâtea și-atâtea poezii,
pierzându-se în suflet, uitând să le mai scrii.