Nevroză

Cât ne-am schimbat de tare ! O ! mai să nu ne știm „Și totuși, suntem triști" Cum ne-am schimbat de tare ; zadarnic ne privim ; Și cum îmi stai în față, jurat să nu te miști, Tu-mi pari o nențeleasă și veșnică mustrare : Cât ne-am schimbat de tare ! „Și totuși suntem triști." în casa noastră strâmtă, la masă mea tăcută, Alăturea de mine ai stat de-atâtea ori, Privindu-te cum gânduri mărețe te sărută „Nu suntem și acuma, alături, gânditori ?" Ce ne-a-ntristat atuncea ? De ce ești trist acum ? „Aveam de mers atâta, și-am mers atâta drum !" O ! cât de lungă cale și cât de trist popas ! Am mers cu-atâta lume alături, și-ntr-un pas; Și-n urma tuturora pe drumuri am rămas .„Să știm pe fiecare din mers și după glas !"

II

Parc-am trecut prin viață de zeci de mii de ori ! Parc-am trăit, cu unul, în zeci de mii de inși ! Parc-am cules din parcuri cu zeci de mii de flori ! Parc-am suit toți munții, prapăstioși și ninși ! Și totuși, nicăirea n-am fost și n-am bătut, Decât la câte-o poartă închipuită nouă, Crezînd c-o să deschidă, cu mâinile-amândouă. Acel ce stă năuntru, sau vesel, sau tăcut. Și totuși, nicăirea nu ne-am oprit, — departe, Părea că alte case ne-ar fi chemat mereu, Cu-o masă pentru care hambare-or să-și deșerte, Far'să mâncăm vreodată, la ea, nici tu, nici eu Și totuși, nicăirea nu ne-am uitat, trecând (Am stat la masă noastră târzii și obosiți), Și nici un parc din lume nu ne-a oprit vreun gând, Nici o cărare-ngustă, pe munți încărunțiți. Și-acuma, când ne-ntoarcem, nu suntem mai bogați, Căci tot ce-am strâns cu teamă și tot ce-am îndrăznit Am dat la toți străinii, și-am împărțit la frați, Când nici pe dânșii poate nu i-am îmbogățit. Biet suflet fără aripi, atuncea, ce ne-apasă ? Tristețea celor care nu le-am putut vedea ? O fericire-ascunsă, departe, în vreo casă, Păzită-atât de bine că n-am intrat în ea ? în fața mea stai totuși, tăcut și obosit (Și eu sunt obosit), Și lumea-ntreagă pare azi și mai obosită (Și inima-mi, năuntru se zbate obosită). Iar Viața, -n casă noastră, și ea s-a obosit.

III

Pe mâna mea-nghețată stă fruntea mea fierbinte... Eu o credeam cupola de visuri îndrăznețe, Și mă credeam castelul clădit de tinerețe S-o poarte înainte. Cupola asta însă s-a-ntunecat de mult ! Furtunile-s de vină sau soarele aprins; Ori cel ce, stând-năuntru, clădirea și-a întins În calea lor prea mult ? Ce castelan amarnic ! Ce oști cari-au pierit! Azi, singur el se zbate, prin camerele goale, Pe lespezile albe, plâng grelele-i sandale — Și, -n adâncimi, sunt glasuri ce gem la nesfârșit. Iar sufletu-mi ascultă ! Și nu știu cine sapă, Mereu, în temelia ce tremură mereu, Ca timpul, cu-ncordare, temeinic ca o apă Și nemilos ca gândul că nu e Dumnezeu. O ! nu știu cine sapă ! Sunt oștile pierdute, Jertfite fără rost ? Sau alți dușmani acuma, încet și pe tăcute, S-au apropiat de ziduri, cu noaptea adăpost. Și-au început să sape mai tare, și mai mult, Cu brațele crispate, cu ură și cu sete ; Iar greaua lor suflare e geamătul ce-ascult. Și sufletu-mi ascultă ! Dar poate-i prea târziu Și, chiar de-o fi devreme, castelul e pustiu. Toxinul disperării zadarnic ar suna, Iar mâna obosită abia l-ar legăna.

IV

Și nu mai e nimica, și nu va fi mai trist; Căci a săpat dușmanul cu-o mână de artist Atâtea șanțuri negre, atâtea galerii Pe sub castelu-acesta cu camere pustii, Și-a pus atâta iarbă, să zvârle un oraș. Iar castelanu-așteaptă, tremurător și laș. Și nu mai e nimica. Ce groaznică tăcere ! Tăcerea celor care se vor îndeplini. Cupola asta-naltă vei ști pe ce putere Clocotitoare șade doar când va izbucni Și castelanu-așteaptă — Și așteptarea însăși e un dușman intrat Prin nu știu care poartă a vreunui turn surpat. Și nu mai e nimica — nici frig, nici rău, nici bine. (O pasăre ciudată pe-un turn a poposit.) O ! Nu mai e nimica ! O șoaptă nu mai vine ; Un glas nu mai tresare ; stă sângele-amorțit, în tâmple nu mai bate, nici nu mai curge-n vine. O ! Nu mai e nimica — nici frig, nici rău, nici bine. Aprinde Nebunia fitilu-i nezărit. Iar sufletul așteaptă, tăcut și neclintit.