Poezie · 1895

Fata mamei

Cânta cu glas de-abia învoit O doină ce-au adus-o-n sat Flăcăi de peste Olt. Spunea cum geme-n vânt pădurea; Spunea de-un trandafir brumat, În doina ei; de-un ulm rotat Și de-o iubire cu păcat Sosită de pe-aiurea.

Cosea pe prag. Dar nu știu cum, Azi prea se tot uitau la ea Creștinii de pe drum. În prag era și prea lumină. A-ntrat în casă. N-ajungea Lumina-n geam, și nu vedea; S-a dus sub nuc. Dar îi părea Pustiu azi prin grădină.

Și iar pe prag. Mai pe-nnoptat A mers s-ațâțe-n vatră foc, Să facă de mâncat. Sosise tată-său din luncă Și mamă-sa din iarmaroc. Ca un copil gonit din joc, Ea tot umbla din loc în loc Și-a greu, ca de poruncă.

—„Ți-e, fată, rău, de nu cinezi?” —„Mi-e rău! și-apoi ieși curând, Mi-e rău... așa cum vezi!” Iar tată-său, ca și-altă dată, N-a dat acestor vorbe rând. Dar biata mamă-nțelegând, A stat ce-a stat, și-i dete-n gând Să iasă după fată.

Bărbatul, singur în bordei, S-a pomenit așa, ca-mpins, Cu gândul la femei. Și se ciudea, ce-i asta iară? Și dup-o vreme l-a cuprins Neastâmpărul, cu dinadins; Nebune sunt? Ori ce le-a prins De stau așa pe-afară?

Izbindu-și pânea-nviforat, Bătu cu ciudă din picior Și repede-a plecat. S-a poticnit de-un lemn în tindă Șă-și mai făcu mâniei zor. Dar unde-or fi? De joc li-e dor? Pe unde-or fi, de, maica lor, Ce hora au să-ntindă!

Dar când ajunge la prilaz, A stat năuc, și-un sloi părea Că-i trece peste-obraz. Vedea-n năprasnica-i mirare Cum una pe-alta se ținea În brațe strâns și nu-i venea Răsufletul, că le-auzea Plângând ca la-ngropare!