Fragment

Ea nu-i închide ușa, nu-l prinde de vestmânt, Nu-l roagă și nu-i cade cu hohot la picioare Să-i zică : — „Stai, iubite !" Nu cată plângătoare În ochii lui — Năvalnic afară bate vânt, De-al fulgerelor vuiet văzduhurile tună, Dar dânsul vrea să iasă prin noapte și furtună, S-alerge fără țintä, nebun, un om pribag, Să fugă, să se știe departe de-acest prag AI casei locuite de cea mai rea femeie ! Nu-și ia nici ziua bună, nu-i vrednic să-i deie Nici mâna, căci pierirea e-nchisă-n mâna ei; Nu vrea să-i vadă ochii sălbatici și mișei! Femeie e și dânsa ! Gândirea-i e infamă, Înșală, și-i soție, ea minte, și e mamă ! A fost un mizerabil, efemeiat poet Cel ce-a creat legenda lui Crist din Nazaret — Pe-un Dumnezeu să-l nască satan ! E blasfemie Să crezi în întruparea lui Crist dintr-o Marie ! Și dacă e să credem poeții pe cuvânt, O dat-a fost ea numai Marie pe pământ, Dar ea de milioane de ori e Magdalenă ! Vampir, când te iubește, și-n ura ei, hienă — Un demon ! El năvalnic a pus picioru-n prag. Atunci din ochii veștezi de dornicul lui drag Tăcând a șters femeia o lacrimă cu iia. Și el, el a vâzut-o ! Și-n pieptul lui mânia O clipă șovăiește, rămâne-ncremenit— Și cum deștepți din leșin pe om, când l-ai izbit Puternic d-un perete, așa era ! Colosul De gânduri, la privirea femeii, s-a topit! Și galben la picioare-i s-așterne furiosul.

L-a pironit acolo un strop, un singur strop Când n-a putut tot cerul cu-ntregul potop !