Poezie

Nedumerire

Cât de rău ești, Doamne, Doamne! Tu mă-ntrebi grăbit și-aprins, Dacă te-am iubit vreodată? Ce-i cu tine? Ce te-a prins? Dac-aș ști, eu ți-aș răspunde; Cum să știu, că n-am de unde! Eu la asta niciodată N-am gândit cu dinadins.

Tu mă știi. Eu râd într-una, Numai de glumit mă țiu - Ei, dar când mă-ntrebi de-acestea Parc-aș vrea să nu mai fiu! Lumea de dureri e plină, Calea vieții mi-e străină; Tot așa-mi vorbește mama, Iar eu, biata, ce să știu?

Eu cu drag te văd la horă, Ochii tăi și toate-mi plac; Orice-mi zici tu, nu mă supăr, Și cu orice faci, mă-mpac. Dar să stăm târziu în noapte Tăinuind iubirea-n șoapte Și să te sărut — ei, asta! N-am putere să o fac!

Nu mi-am dat anume seama Niciodată, viața ce-i! De-mi zici «dragă», râd cu hohot, Ascunzând obrajii mei. Tu te superi dintr-o dată, Mă faci proastă și-ngâmfată, M-ameninți, c-o rupi cu mine - Rău ce ești! și multe vrei!

O, de m-ai lăsa vreodată, De-ai fugi și m-ai lăsa, Din grădina maicii tale Eu o floare mi-aș fura Și-aș purta-o-n sân, o cruce! Când s-ar veștezi, m-aș duce Să te fur apoi pe tine; Nimănui nu te-aș mai da!

Mai așteaptă! Cui dai biruri, Dac-aștepți ce ți-e iubit? Să zic da, nu-mi vine bine Până când nu m-am gândit; Să zic nu? Aș zice toate, Numai asta nu se poate; Parc-aș plânge viața toată Dac-aș ști, că te-am mâhnit.

Ei, acum ghicește singur De te am eu drag ori nu? Să mi-o spui de altă dată, C-aș roși, să-mi spui acu - Cumpănește bine toate, Până mâine te socoate; Și de vei ghici, tu-mi spune, Și voi zice cum zici tu!