Of și aolio!

I

La fereastră stai pe gânduri, drăgălașa mea țivilă, Și a lene ți-arunci ochii pe-o gazetă imbecilă, (Dacă nu mă-nșel Romanuiu fondatorelui Vintilă). N-ai citit nimic și totuși îl arunci c-un gest de silă. Ai oftat, — și printre gene, în a ochilor lentilă, Lacrămi prind ca să mijească, — cum mijește o zambilă Printre iarba mătăsoasă — Ai rezon să plângi copilă! Soțul tău, un prost și-un gârbov mai pocit ca o gorilă, A dat poli și-n schimb părinții cruzi și fără dram de milă Te-ai vândut! Și în luxura-i monstruoasă și senilă Ne-ncetat, de-atunci, moșneagul frumusețea ta mutilă Și în suflet feciorelnic un spurcat venin destilă! E barbar, e laș, despotic — un al doilea Atilă, Te înjură, te lovește, te tortură și te-mpilă, — Tinerețea ta se stinge sfârâind ca o feștilă... Ah, pendulul vieței tale, cât de dureros oscilă Vorba aia 'ntre-o Charibdă ucigașă, și o Scylă!

II

Te simți singură, străină, în bogata voastră vilă, Luxul ăsta te repugnă, căci nu ești arghirofilă; Și-al da toată bogăția pe o gingașă idilă;

Pentr-o clipă de iubire, te-ai robi lui Sarsailă! Unde-i El acuma? Unde-i ofițerul de flotilă

La a căruia vedere toată ființa ta jubilă?

Unde-i să te strângă-n brațe și-n strânsoarea lui virilă Să uiți proza conjugală searbădă și-atât de vilă! I-ai cădea-n genunchi pierdută, rugătoare și umilă, Te-ai târi, precum în țărnă se târăște o reptilă Și-al cerși o sărutare, — dezmierdarea lui subtilă Care-mbată ca și vinul de la Albu & Chirilă

Și-n artere-ți infiltrează o ardoare juvenilă...

III

...Dar zadarnic ți-este dorul și nădejdea puerilă! Pe când tu-n închipuirea-ți maladivă și febrilă

Construiești castele mândre pe o bază, vai, debilă, El, iubitul, poate moare, sfărâmat de vre-o torpilă Sau de-un glonte ce pătruns-a drept în pieptu prin mantilă!