Prefață

În momentele acestea când războiul greco-turc bate la Poartă, d. Ranetti cântă.

Vorba ceea: țara piere și Muza se piaptănă.

Și cum doinește cavalul poetului nostru?

Ca valul înfuriat al Mării? Ca valsul lin al lui Romeo?

Nu, Este o melodie naturală, un „Dorul Inimei” conștient.

D. Ranetti nu este un necunoscut: are la pasivul dumnealui o serie întreagă de imnuri, cari nu-s plânsul unei inimi, ci râsul unui zeflemist convins.

De regulă, se cam întâmplă cu poeții țării noastre o tragedie extrem de jalnică:

Ei plâng, iar noi ne tăvălim de râs citindu-i.

D. Ranetti a-ntors-o bine și aici:

Dumnealui râde, iar... (antiteza ar trebui să fie: iar noi plângem. Dar nu-i așa). Dumnealui râde, iar noi îl imităm.

Te rog, cititorule deprins cu luna palidă, cu stelele posace, cu salcia pe mormânt, cu amorul contelui și al marchizei — te rog, citește Tejghețarul lui Ranetti.

Și, dacă poți, nu râde văzând cum funcționarul comercial e apoteozat și ridicat la înălțimea unui luceafăr:

Eu unu, blazat despre partea poeților lirici, nu mai apreciez azi de cât parfumul național al Muzei domnului Ranetti.

E sinceră Muza asta.

Și dacă-ți cere un leu și cincizeci apoi râzi ca de cinci, de te crezi la Teatrul Național în mijlocul Damei de Caro.

De aceea am luat condeiul spre a face apologia acestui valoros tânăr, care într-n secol în agonie, bea, mănâncă și scrie în mod normal.

Pe Ranetii nu l-a cuprins nevroza secolului; muza lui nu poartă-n frunte coroana roșie a degenerescentei.

El se tunde, se spală, se-mbracă în mod decent; iar muza lui, vivantă și comilfo, nu umblă cu rafinerii oculte și cu țachisme rușinoase.

E muză, domnule, — nu face pe prima dona!

București, 1 Aprilie 1897. Anton Bacalbașa.