Proză

Țiganiada:Cântecul a XII

Țiganii la sfat încep gâlceavă; Războiul atuncea li s-arată Cu toată curtea sa cea gubá Ș-învrăjbește țigănia toată; Mulți voinici să-ucig în bătălie; Vlad de voia sa merge-în urgie.

Așa zisă Goleman și-aștepta Vorbă-înțăleaptă să-i întărească, Dar' alții nu să putea deștepta Din atâte sfaturi să găsască Care-i mai bun, și cei mai cu minte Nu voia să să certe-în cuvinte.

Atunci Bobul a să răbda nu poate Și zice: „Dă ț-ar hi mintea lungă Ca căciula, Golemane! poate Că-ar nimeri doar sfat să-ți ajungă A ne-îndupleca-întra-aceaiaș' parte, Unde vrei să ne duci pe departe.

Dar n-am mâncat încă stregoaie Nici mătrăgună, să nu sâmțim Când ar vra cine să ne despoaie!... Și pentru ce să nu grăbim Așa tare, într-un lucru care Poftește mai multă judecare?

Au doară ca să te punem pe tine Vodă, sau doar ban, sau cevaș' altă, Și țiganii ție să să-închine? Iar' tu la dânșii cu sprânceană naltă Căutând în zios, să scúpii dăparte, Uitându-ți dă-opincile sparte!

Dar nu!... Dumnezeu să mă ferească! Mai bine hălúi mai rău muntean Voi să mă-închin! el să-m poruncească, Decât ciurariului Goleman!" Încă Bobul vorba nu fârșisă, Când Ciormoiu ciurariul așa-i zisă:

„Ian' mușcă-ți și tu ha limbă,-o Boabe! Nu te-acăța dă-oameni dă-omenie Ca scaiul dă-oi. Au doară la scoabe Făurim aici dă-a ta meșterie? Mișel>ule<ce ești, dă ț-ai ținea gura Și ț-ai spăla dă pă față sgura!"

„Dar tu cine ești (mânios strigă Burda fierrariul cu piica mare)? Adecă râde Ciormoiu dă-obsigă, Cum râde cazanul dă căldare, Sau ca și dracu dă porumbele Fiind el mai negru dăcât ele.

Dracu mai văzu ciurariu cu minte!... Și vedeți-l cum să născocoară, Ca când ar îmbuca tot plăcinte Ș'ar screme tot aur și comoară!..." De-aci mearsă ca pârjolul sfada Și să rășchiră-în toată grămada.

Împărechieri dederă-a să face; Unul pe-altul a mustrare-începe, Nici unul vra să-asculte cu pace Și tocma ca nește fieri surepe Răpștind merg și să scoală pe sine, Ar mușca, dară nu știu pe cine.

Urgia văzând aceste, bate În palme: „Bravo, țigănie!..." Și zice Războiului: „O, frate, Acu, deacă vrei, fă-ți o șozie! Și te-arată la țigani în pripă, Să vezi cum or purcede-în răsipă."

Iară cumplitul Războiu îndată Sare-în cotigă, spre țigani pleacă Cu toată curtea sa-înfricoșată. Súflă-în búcin de trei ori și iacă! Spaima cu Frica merg călăuze, Și răci Fiori tremurând în buze.

După dânse cu capete-o mie Ș-o mie de mâni, Vrajba pornește Având Pisma dușmană, soție; Dârzia cai buieștri-întețește; Pe lângă cotigă mergând saltă Jacul cu prada ș-Izbânda naltă.

Cazna, Răutatea necăită, Sâla și Cruzia neîndurată, Vrăjmășia și cu arma ascuțită, Șugubina cu haina cruntată; După-aceste și Moartea-obidată, Cu mii de Chinuri împresurată.

Războiul stropit cu negru sânge Răgni, și suliță-ucigătoare Cu care șireaguri întregi frânge Arătă țiganilor ciopoare, Trecând pe lângă ele mereu, Cu tot groaznicul alaiul său.

După dânsul Vaietele-amare Și Tânga cu Plânsurile mere, Blăstămul cu limbă-otrăvitoare, Jelea, Gemetul fără putere, Suspinele-abia răsuflătoare Cu Grija d-inimă rozătoare.

Deznnădăjduirea-în dinți scrâșnește, Năcazul frângând mânile plânge, Lipsa caută, nimic nu găsește,

Iar' Căința-în lacreme să stânge, Stremțoasa Sărăcie suspină, Golătatea de toți să rușină.

O! maice, neveste și fecioare, Pe la care s-a tâmplat să treacă Aceștea, cât amar și plânsoare V-așteaptă!- O, țigănie săracă! Cum te turburași toată la minte, Când văzuși Războiul de nainte.

Atunci Tandaler ce la domnie De mult căsca și de jumătate O și-îmbucasă, strigă cu mănie: „Soiu dă câne! Laie blăstămată! Până când tu tot dă capu tău Vei umbla, și fără Dumnezeu?

Iacă, vă zic ha mai dă pă urmă: Așa să tăceți ca peștii-în apă! Că dacă-oi sâmți că mă mai curmă Cíneva-în vorbă ș-un cuvânt scapă Din gura lui ha nerușinată, Îmbe i-oi zdrobi fălcile-îndată.

Nește mișei făcători dă ciure, Lăieți și mâncători de mortăciune, Încă și pă hăi cinstiți să-înjure?... Așteptați numa, că-acuș v-oi pune Căpăstru-în cap și zăbele-în gură, Și veți juca pe-altă zicătură".

„Hăi, măi! cine-ți dede-aha putere (Sfârcul strigă de după spate) Să ne bajocorești, Tandalere!... Așa prost și fără dă dreptate? Că n-au sosit încă-aha clipită Ca să cerem de la tine pită.

Ne rugăm foarte mării-tale Să-ți mai cruți ha trufă timpurie Ș-apregimea ha fără de cale, Că-încă nu ești domn în țigănie! Și nice vei hi, te poți încrede; În zădar pofta ți să răpede!"

Auzind această defăimare, Lui Tandaler scăpă suferința; Denaintea toatei adunare Să întoarsă și din toată sâlința, O palmă-așa-i repezi de-amară, Cât să-învârti ș-ochii scânteiară.

„Na! Sfârcule (zisă),-ahasta-ți hie Pănă una-altă dă-învățătură; Iar' când oi ajunge la domnie, Nu-ți va rămânea nici un dinte-în gură!...". Nu-și fârși Tandaler vorba bine, Când și lui o palmă iacă-i vine

De la Cârlig (nepotu de frate A lui Drăghici). Tandaler s-întoarsă Să vază cine cutează-a-l bate, Când unul din gloată așa-l ștearsă Cu un fuștiu pe ceafă de tare, Cât îl porni sângele pe nare.

Aurariu amețit nu mai caută Cine l-au lovit, ci dă pe-întreg Și-împinge mulțimea-întărâtată, Sâlind să iasă-afară din zbeg Care-împrejurul lui s-adunasă Și să scape sănătos acasă.

Musă, care-ai fost la bătălie Și ști toate decât toți mai bine, Spune faptele de vitejie, Care s-au tâmpinat și cu cine? Care pe care tăind ucisă Și la țara morților trimisă?

Tandaler oblicind că nu-i șagă Și ciurarii vor să-l împresoare, Pusă mâna pe cioarsă să-o tragă, Dar' tocma când era la strâmtoare, Cărăbuș zlătariul i-o furasă, Și viteazul spăimântat rămasă.

Spre norocul său un ciolan vede Zăcând pe pământ, de moartă vită. Iute-l rădică și să răpede Între ciurărimea grămădită Și pe unde merge cutrupește, Ucide, prăvale și rănește.

Cum oarecând Jidovul preatare Cu măseaua de-asin, filistiana Oaste-împrăștiè, morții amare Dând multe mii, așa-întru țigana Gloată, mănios Tandaler face, Dând, hărțuind încolea ș-încoace.

Întii lui Lăpăduș capul sparsă, Apoi lui Șugurel falca dreaptă O făcu strâmbă, de-acolea ștearsă Nasul lui Șoșòi, și iar' aiaptă Ciolanul cumplit tocma-în urechie Lui Aordèl cel de viță vechie.

Dar' cu toate aceste nu poate Printre mulțime prejur bulzită, Încai la cetașii săi străbate, Iar' gloata din ce din ce să-invită: Unii bat, alții stau, iar alții scapă, Ceia vor la bătaie să-încapă.

Într-acea iacă, repezit vine Muțu-într-ajutoriu cu doisprezece, Cei mai voinici, că-i spusese-or cine Cum că fac pe Tandaler tot flece. Aceștea sosind rupsără-a bate Păn' făcură voievodului spate.

Însă și Goleman pe cărare Le-aleargă,-înarmat ca la bătaie, Purtând o furcă de șatră mare, Și după dânsul proaspătă laie, Ce sosind mult nu socotește, Ci dă pe-întreg, cum i să lovește,

Lui Ganafir pe creștet prăjina Căzând îi face tot capul fleacă, Rumpe lui Băluț din umeri mâna, Iar Muțului frânge cioarsa în teacă, Lui Colbeiu zdrobește dinții-în gură. Câte poate face-o lovitură!...

De-aici rădicând furca cumplită Vede pe Bratul voinic că vine Cu ceata lui Tandaler vestită. Acestùi acum el drumul ține Și-l nimerește tocma la tâmplă, Unde grabnică moarte să tâmplă.

Tandaler văzând trista cădere A Bratului, întracolo pleacă, Căci inima lui izbândă cere, Și-învârtind ciolanul cel de vacă, L-arúncă și pe vrăjmaș lovește, Pe unde neagra mustață-i crește.

Cade ciurariul ca mort pe spate Și căzând furca din mână-i pică; Pământul cu picoarele bate. Pe toți atuncea cuprinsă frică Și-îndărăpt să dede fieșcare Făcând aurariului cărare.

Cela zăcând amețit de minte, Cesta sare și furca-i apucă Și răpit de patima fierbinte Era cap să-i crepe ca ș-o nucă, De nu l-ar fi năvălit îndată Ceata ciurarilor bărbătată.

Aceștia cu rude-împoncișate Pre viteazul aurariu săriră. Aici să vezi capete crepate! Amândoao-acum să-înoțărâră Părțile, și acum depreună Toată tabăra-în arme s-adună.

Muierile fără-învălitoare Aleargă, copilele fricoase Trămurând din cap pănă-în picioare, Umblă ca ș-oile spărioase, Rătăcindu-să-încolea și-încoace Și nu știu de spaimă ce vor face.

Bărbații sosind nu căuta-în cine Să deie, ci da de toată parte, În toți cei de cetele străine. Așa dete Vârlan negrii moarte Pe Neagu lingurariu, așa Gogul Pe Burda și Pleșca șontorogul.

Toți acu de arme s-apucasă, Numa Parpangel de lina pace Iubitoriu, ce nu să mestecasă La nici un sfat, privește și tace Socotind cu cetașii să iasă Din ciorobòr și să meargă-acasă.

Face semn cătră-ai săi să purceagă După dânsul și pleacă-înainte, Vrând să meargă la Romica dragă, Dar' în cărare-i stau răgăminte De lăeți și goleți întrarmate Socotindu-să pe cine-ar bate.

Corcodel voievod era la frunte Vrând a sa noduroasă măciucă De corn cu sânge și el s-o crunte. De tânărul Parpangel s-apucă; Umflă să deie, dar' cestùi nu-i pasă, Căci cu mult mai nainte să-înflasă

Și zvârli buzduganul de-aramă Așa cu năpraznă, tocma-în frunte, Cât îi făcu crierii-în cap tot zamă. Iar' Corcodel căzând ca ș-un munte Sună, când năroit să prăvale Și de-aproapea cutremură vale.

Zlătariu mândru de ceastă-izbândă, Căutând la mort grăi: „Corcodele, Aceasta-i pă tine-o dreaptă-osândă! Pentr-atâte nedreptăți și rele! Rău ți-ai aruncat cu bobii foarte, Când însuți nu știuși de-a ta soarte!"

Dup-aceasta el pornește iară Cu cetașii săi prin gloate De lăieți și goleți tăindu-să-afară, Dar' nu-i cu putință a străbate, Că de toată partea cu năvală Golățimea pe dânsul să scoală.

Și, măcar că nu vra să-aibă parte La războiu, pentru că rău îi pare Și necuvios a face moarte În soiul său și-atâta stricare, Ci,-în zădar, că-întărâtata laie Nu caută, ci-urnește, dă și taie!...

Pietrile vin pe dânsul ca ploaie, Mulți voinici a lui căzusă De-a goleților măciuci și maie, Când voinicul aminte-și adusă De-armătura sa și vitejie Ce făcusă-în turci pe cea câmpie.

Deci lucindu-și sabia din teacă, Strigă cătră-ai săi cu bizuință: „După mine, copii! Ori cum să placă Lui Dumnezieu pentru biruință!... Încài s-arătăm cestòr calici Că nu suntem pui dă potârnici!..."

Asta zicând, sară cu iuțime Și-întorcând sabia vitejește Unde-i cea mai deasă golățime Acolo dă, taie și lovește, Nasuri, mâni, urechi, capete-o sută Picară zburate-într-o minută.

Cetașii lui îmbărbătați încă Fac minuni de vitejie-în gloata Protivnică; gemere adâncă Și vaiet s-aude, pe-unde ceata Voinică merge tăind în goleți Ca și-în cucute sau ciuciuleți.

Muierile cu copii-în spate Văzându-să de bărbați rămase Aleargă și iele ca turbate; Și ca nește Furii nemiloase, Luându-și copii de picioare Dau cu dânșii-în sabii și topoare.

Dar' a lui Corcodel, cea mai crudă Dintru toate maicele, muiere Groaznică, pildă lăsă de ciudă Și de femeiască neputere, Svârlindu-și pruncul său mititel Drept în obraz lui Parpangel

Și zicând: „Na mâncă-ți-l, o, câne! Dacă-i mâncași pe dragul tătucă!..." Bunul voievod ș-uitasă de sine Și-i părea că vede o nălucă, Răsturnat de-alungul pe pământ Trezindu-să cu nasul frânt.

Această tâmplare neașteptată Iară desarmă toată mănie; Și fiind ordia-împrăștiată De lăieți și goleți pe câmpie, Să trasă cu-ai săi din toiu afară, La corturi, scârbit de-atâta-ocară.

Într-acea Găvan pe Ghițul omoară, Cocoloș pe Titirez dăcúlă, Coastea lui Zăgan capul zboară; Iar' Peperig a Dodii căciulă Tăiè-în doao și capu-i despică Din creștet pănă-în tufoasa piică.

Parnavél cu suliță-ascuțită Străpunsă pe Corbea-în gemănare, Și, de nu era punga-încrețită, Pătrundea-i fierrul pănă-în spinare, Dar' totuș' răsturnându-l pe-o dungă Îi zdrobi toată cremenea-în pungă.

Mândrea pe Ciuntul de barbă trage, Năsturel pe Dondu flocăiește, Iar' ca ș-un juncan Dragos ìn rage Și cu dinții beliți clențănește, Căci Spèrlea-îi sburasă nasu-în doao Și mustețe cu buzele-amândoao.

Ghiolban încă dede să deie În Căcâcia cu barda lată, Iar' cela aruncând o bebee, Îl tocă tocma-în gura căscată. Ș'așa-i fu de crudă lovitură, Cât îi zdrobi toți dinți din gură.

Într-acea Tandaler de-altă parte Hărțuind cu ceata sa voinică, Făcea-întru căldărari mare moarte, De mâna lui mulți tari voinici pică, Căci văzându-să fără scăpare Ca turbat așa răgni de tare.

Ș-așa lovi-împrejur cu pârlita Furcă de cort peste țigănime, Cât șepte căzură-într-o clipită Prăvăliți. Și nu cuteză nime Mai mult să-i steie nainte, iară El unde dă, prăvale ș-omoară.

De furca lui năpraznică cade Țântea, făcătoriu ales de-inele, Și Chìfor, ce știa bine rade, Cum și tu, tinere Viorele, Ce dulce cântai cu viers măiestru; Cad apoi și Gârdea, Mircea, Sestru,

Șoldea, Iencuț, Barbu și cu Nuțul, Covrig, Mozòc, Barbu și Ciurilă, Cornèiu, Cârlig, Sperlea ș-apoi Huțul. Toți aceștea, loviți fără milă, Să fârșiră cu moarte păgână De-a lui Tandaler groaznică mână.

Însă de altă lature s-aude Mare vaiet, zarvă și strigare; Aurarii acolo era în-trude, Căci acum și cetele căldărare Ajungând cu goleții de toată Partea-i împresurasă roată.

Cercea, voinicu-aurariu, aice Hărțuiește cu multă vărtute, Dar o mulțime-i să pune-în price Dintru lăieți de mai multe sute, Păn' ce să trezește mai pe urmă Închis giur împregiur cu-a sa turmă.

Atunci cătră cetașii săi strigă: „Ochii închiși, măi! Și dați pe moarte Cruciș, în curmăziș' și cărligă!" Iar' cetașii-începură-a da foarte, Cu ochii închiși mergând nainte, Tăind în lăieți ca și-în plăcinte.

Tandaler precepu văzând aceasta, Că ceata lui s-află la strâmtoare Și-aruncând acum arma sa proastă Apucă nește-arme mai ușoare Care Stanciul din cort îi adusă Și cu ele spre-ajutoriu să dusă.

Încă nu mersese jumătate De cărare, când Bălăban iacă, Acuma-i sosisă după spate Și vra să-l tundă-în ceafa săracă Cu un greu baros ce pe-astă vreme Trii rădicându-l încă s-ar screme.

Tandaler oblicind scutu-întinse Și sprijini groaznica lovită, Dar' în bucăți scutul i să frânsă; Dar' nu rămasă lucru-întratâtă, Și cu chivăra lui voinicească Pe frunte-i să pluști ca ș-o broască.

Nasu-îi fumă și-ochii scânteiară, Ș-apucându-l de cap amețală Căzu pe-un picior, dar' venind iară La sineș', de zios iute să scoală Și lucind agera săbioară, Lui Bălăban urechiușa-i zboară.

Apoi lăturiș' trăgând lovita Îl nimeri tocma-între fălci, unde Măcinează măselile pita; Pănă la os fierrul crud pătrunde, Iară lui Bălăban tăietura Pănă la urechi îi lărgi gura.

Vra bietul atunci ceva să zică, Dar' numa lòlotă neînțăleasă S-aude, căci limba nu-i răspică Nici un cuvânt cu vreo noimă-aleasă, Fiindu-i toată falca deschisă! Atunci Tandaler cu fală-i zisă:

„Mergi, Bălăbane,-acum ș-îți ajungă Lauda că lui Tandaler în față Cutezași a sta!" ...De-aci s-alungă Și lui Petcu cel cu barbă creață, Ce-asupra lui vine cu năpraznă, Nasul tăindu-i îl face de caznă.

Lui Bùrla-apoi, care cu măciucă Ferecată la dânsul străbate, Într-o lovită,-o mână ș-o bucă Taie, și nici caută nici s-abate, Căci vede pe Cucavel de-o parte Făcând între aurari mare moarte.

Deci într-acolo rapede-aleargă, Iar' Purdea din ochi și de pe față Sămuind, trămură ca ș-o vargă Pentru-a lui bun Cucavel viață, Și Bumbului ce era cu dâns, Așa zisă cu lacremi și plâns:

„Vezi, Bumbule, Tandaler unde Năzuiește, ș-unde-izbânda-l trage? Dar, dă cumva el va pătrunde, Zeu! că va curma zilele drage Lui Cucavel, cum și-altòra fece, Și moartea cumplită nu-l va trece!...

Dar' ian iscusește ceva-în tine, Să-împedecăm ahastă tâmplare, Căci almintere nu rămâne Niciunul întreg dă vătămare, Și, pân' sta Tandaler pă picioare, Noi nu vom scăpa de la strâmtoare.

Mi-aduc aminte, Bumbule, că-odată Răsturnași pă unul și mai tare Dăcât Tandaler, iar' astă dată Tu nu numa că-ți vei face-un mare Nume, dar țigănia toată Mulțămită-ți va da și plată".

Bumbul suspinând: „O! Purde iubite! (Grăi) dă aș hi ș-acum în vârsta Ahaia, când pă Zăgan ce-întriite Puteri avea, luptai și pă Cârsta Trântii, dă hainele îi crepară, N-aș suferi eu ahastă-ocară!...

Dară s-au fârșit zilele-ahele! Și cu dânse vărtutea săracă, Lăsându-mi slăbiciune și jele. Una ș-altă-a bătrânii-ortacă! Însă-orice-a fi, face-voi cercare, Facă-apoi norocul cum îi pare!"

Aceste zicând, trupu-ș' îndreaptă, Să scutură și tinzându-și brață Cearcă-ș, mai cu stânga, mai cu dreapta, Putere, și pare că să-învață, Apoi ca când cevaș s-ar încrede, Hotărât spre Tandaler purcede.

Ca lupoaia bătrână vicleană Când vede un taur fără pază, Mugând, buiecind într-o poiană, A-l năvăli fățiș' nu cutează, Ci pe-ascuns, prin tufe-urmându-i caută Cum să dea pe dânsul neașteptată,

Cela coarne fluturând aleargă, La tot mușunoiul să-întărâtă Și vra din rădăcină să-l spargă, Împraște țărâna cu copită Și coarne,-uitându-și cu tot de sine, Păn' lupoaia dindărăpt îl ține,

Așa Bumbul pe departe-urmează Vrăjmașului, clipită dorită Așteptând ca zăpăcit să-l vază, Să-i deie răsplată cuvinită, Făcându-l tuturòr de măscară, Pentr-atâte morți ș-atâtă-ocară.

Tandaler pe mulți morții dedusă, Nice-i mai sta cineva-împrotivă. Nenorocul în cale-i adusă Pe Buta cel cu minte ponivă, Cărui aurariul mândru strigă: „Feri! dă ții să mai mânci mămăligă!...".

Atunci Bumbul de napoi sosește Și chibzuindu-și treaba sa bine, Din toată sâla să răpezește Pitindu-să cu capul, și vine Lui Tandaler tocma-între picioare, Dându-i o cumplită berbecare.

Viteazul să răsturnă pe spate, Iară Purdea strigă-în gura mare: „Dați acum, fraților, pe-apucate, Că, iacă, zace Tandaler cel tare!" Și-așa-l tocă cu ciocanu-în frunte, Cât îl porniră lacreme crunte.

Viteazu cea mai de pe-urmă putere Culegând în sine, să rădică, Dară vârtutea din trup îi piere Și iar' îndărăpt la pământ pică; Atunci lovituri nenumărate Vin pe el de prăjini ferecate.

Capul lui mai mult nu să cunoaște, Și totuș' mănia neînsătată Nu să poate-îndeajuns a să paște, Păn sosește-a lui voinică ceată; Atunci trupul tot zdrobit ei lasă, Voioși de-astă biruință-aleasă.

Doară-aci s-ațâță și mai mare Vrajbă, de nu-i despărțea făr' veste O minunată foarte tâmplare (Așa-în cronică-aflai ș-așa este): Adecă-o-înviorată fortună De cele ce fulgeră și tună.

Spun că multe fulgere loviră Între țiganii-învrăjbiți! Dar' fie Măcar cum! destul că mulți pieriră Într-acea zi din oastea murgie. Și toți țiganii de-aci prin țară Pribegind, iară să-împrăștiară.

Așa trebile sta,-în iastă gioasă Lume-a noastră pe pământ, când iacă, Din nălțimea cea mai luminoasă Ce raze nemuritoare-o-îmbracă, Din tronul său mai sus de stele, Vecinicul împărat privi la ele!...

Văzu toate; și-a>le< sale județe Vecinice rămân păzite bine!... Văzu cetele iadului îndrăznețe Amegind sufletele creștine; Văzu păgânele turcești gloate Fugind din țară și-împrăștiate.

Iar' după vecinica hotărâre Încă turcilor nu le sosisă Ceasul și vremea cea de pierire, Care le este din vecie scrisă, Deci lui Gavriìl, din sfântul coriu, Care-i cel mai întii solitoriu,

Iar' după vecinica hotărâre La Vlad Vodă:„-arată-i și-l învață Că-în zădar la pierire s-aruncă, Căci hotărât este să mai pață Norodul lui încă vreme lungă Jugul turcesc; ș-atâta-i ajungă..."

Așa zisă vecinicul Părinte, Iar' Gavriil solitoriu îndată Mearsă țiind poruncile-aminte; Ș-învăscându-să-în rază curată Luă față-asemene celie Ce-are un tinăr ieșind din pruncie.

Zburând apoi în arepi ușoare Ceriu cel mai de-asupra străbate, Trece pe lângă stele și soare Și nicăieri din drum el abate, Pănă când la Vlad Vodă sosește Și cereasca poruncă-i vestește.

„Vlade! (strigă cereasca solie) Așa zice Făptoriul a toate: „Zădarnică-i a ta măiestrie!... Vecinice hotărâri nemutate Vor poporul tău încă să fie Lungă vreme-în păgână robie!" "

Aceste zicând îngerul purceasă Ascunzându-să-în nuor supțire; Principul înalt, deacă-înțăleasă Solia și sfânta hotărâre, Căzând pre față-îndată să-închină Cu inima-înfrântă și creștină.

Voios poruncii el să supune. Pe cei mai încrezuți ai săi cheamă Și cum să tâmplă pe rând le spune, Cu mângăioase vorbe-i întramă; Și defăimând turceasca robie, Mai bine-aleasă-a merge-în urgie.

Mergi sănătos, inimă vitează, Căci oameni și ceriu îți fu-împrotivă! Poate că va mai luci vo rază Și țării tale,-însă deopotrivă Cum au lucit supt tine, n-aștepte, De nu vra din somn să să deștepte.

Iar' Brâncovan, pe care pusese Vlad povață muntenelor cete Ce era din toate mai alese, Să să-adune-atunci poruncă dete, Și cătră toți ce era mii zece, Într-acest chip cuvântare fece:

„O! voinici aleși! soți de-arme și frați, A patrii de pe urmă sprijană, Numelui turcesc nepreteni jurați! Încă viiă gloata musulmană, Încă pradă dragă țara noastră, Cruzimea ei nimică nu pastră!

Pe domnul viteaz ai săi vândură, Care fu silit a merge-în streini; Însă mie lăsă-învățătură Să nu vă supuiu turcilor păgâni.

Pagubă-ar fi de-a voastră viață, Pagubă (zisă) și de vărtute, Să răpuneți pentru-o șugubață Boierime, suflete vândute; Ci să cruțați-nalta bărbăție Spre mai bune vremi, de-or fi să fie!

Vă mulțumesc dar eu, domnul, țara, Pentru-a voastră vitează sâlință. Mergeți dragii mei! Fugiți de-ocară Ce-așteaptă pe cei fără credință, Ce s-aruncară la turci în brață! Lăsați, după vrednicii să pață."

Așa zâcând cu lacremi pe față, Cuvânt îi închisă-amara jele, Iar' în oastea vitează,-îndrăzneață, Nu s-auzia făr' suspinuri grele. Toți în adâncă era tăcere, Nădușindu-și amara durere.

Când din șireaguri ieși cu-îndrăzneală Romândòr înainte și stete, Împregiur cătând fără sfială, Și sămn că va să grăiască dete, Romândor viteaz cu fire-isteață Ca Mart la războiu, ca ș-Amor în față.

Însă atunci părea că-i scânteiază Ochii grăind așa cătră cete: „Oastea lui Vlad, adecă vitează! Războiu a face-acum va să-încete? Iar' turcii vor merge cu pofală Râzându-și de-a noastră neîndrăzneală?

La-atâta-adecă țara ne-ajunsă Să-ș' vază muieri, maice, copile Roabe la turci în saraiu ascunse? Iar' fii și părinții de zile Făcuți musulmani sau puși la robie? Ah! voinici! aceasta să nu fie!

Nu fie! păn' suntem în viață!... Să nu să zică vreo dinioară Că trăind noi și-într-a noastră față Vrăjmașul ne robi dulcea țară, Că-oastea lui Vlad întreagă ș-armată, Patria-și lăsă la turci argată!

Ș-unde-ți merge răsipiți în lume Făr' patrie, casă, fără hrană? Ah' cel mai amar! ba și făr' nume Purtând cu voi vecinică prihană!... Nu, dragi voinici! Ori la slobozie, Ori la moarte drumul să ne fie!...

Și deacă-i hotărât din vecie, Patria să cază fără vină, Aceaiaș' soarte ș-a noastră fie: Un mormânt ne-astupe ș-o țărână! Vrăjmașului alta nu rămână Făr' pământul și slava română!"

Romândor fârșind, răpști mulțimea, Ș-un gomot din șireag în șireag Mearsă crescând, iară călărimea Desvoalsă-îndată-alb-verdele steag: „Du-ne (strâgând), măcar în ce parte, Ori la slobozie sau la moarte!"