Proză

Țiganiada:Cântecul a IV

Ion Budai-Deleanu · 19 min
Sfinții din raiu să gată să-ajute Muntenilor; Florescul mai spune De-a lui Vlad biruințe făcute. Curtea măiastră, prin o minune, Piere ca dracul de crucea sfântă. Lui Parpangel rău cărțile-i cântă.
O, fericite veacuri trecute, Când să mai pogorea câteodată Pe pământ oamenilor să-ajute Sfinții, ori ca pe cei răi să bată Sau pe credincioși să mângăiască La scârba și nevoia lumească.
Acum pare că ceriul de lume Ș-au uitat cu tot, nice mai bagă Samă de-oameni, lăsând să-i sugrume Nevoile-întru viața-întreagă. Îngeri nice-în vis acu s-arată Să ne-învețe vro taină ciudată.
Cu-adevărat! eu altă pricină N-aflu, făr' că sau nice-o credință Noi avem acum sau pre putință Iar' a bătrânilor socotință Răzăma purure-în lucruri sfinte, Ceriul având în inimă și minte.
Ori de unde-aceasta să purceadă, Destul că pe vremea lui Vlad încă, Sfinții oblicind atâta pradă Ce făcea turcii-în creștini ș-adâncă Răutate, pe pământ veniră Și multe suflete mântuiră.
Aceasta nu numai că să zice, Ci s-au scris și la cronica vechie Carea-i mai de mult fără de price, Și decât cronica lui Urechie; Apoi, să-întărește prin hârțoaga A mănăstirii de la Zănoaga.
Acum o dată scăzusă luna Și crescând iară să făcea plină, De când oștile turcești întruna Jecuiea stăpânia română. De cruzii multe și tâlhărie Rămăsese țara mai pustie.
Numa țigănia noastră-armată Între-atâte valuri ș-asuprele Era întreagă și nevătămată Scăpând oarecum ca pintră iele; Prin sfadă multă și hodini dese Aproape de-Inimoasa-ajunsese.
Sân Spiridon prin o tâmplare Din raiu privind, să mai vadă Ce fac muntenii, „au, váileo!" tare Strigă-înspăimântat, iar' o grămadă De sfinți ce cânta psalmi ș-antifoane L'întrebară: „Ce-ți e, Spiridoane?"
„O! (zisă) Dar' nu vedeți ce-mi este? Perit-au Țara mea Romănească! Nu e țară, sterpele neveste Unde-întratâta să mă cinstească Ca-în aceasta, ș-acum, ian' căutați Cum o prădează turcii spurcați!..."
Toți sfinții mirându-să priviră La mulțimea taberii păgâne; Din umeri și cu capu clătiră, Iară Sân Nicoară,-adânc în sine Cugetând, din buzele sfinte Următoare slobozi cuvinte:
„O, cuvioșilor! mie-mi pare Că nu-i vremea de-a clăti din spate Sau a jelui făr-ajutare Ș-așteptând pănă vor fi surpate A noastre beserici de păgâni, Ci să-ajutăm și noi pe români!...
Drept aceasta, Spiridoane, dară Luând voinicii noștri în soție, Pe Jòrgiu și pe Medru, gios te pogoară Ș-ajută lui Vlad în bătălie. Așa gândesc eu că-ar fi mai bine, Însă n-așteptați de-azi pănă mâne!...
Ci cât mai curând trebuie-a merge, Că-amintere poate fi zădară Ajutarea. Cești doi pot s-alerge Degrabă fiind călăreț, iară Tu pedestru (precum din canoane) Trebuie să mergi, o Spiridoane!..."
Sân Giorgiu cu Sân Medru fiind de față, Întărea sfatul lui Sân Nicoară, Numai Sân Spiridon avea greață, Căci nu văzusă nici odinioară Vreun războiu având inimă blândă Din fire și neiubind izbândă.
Sân Giorgiu-îndată sabia-încinsă Și zoáa-îmbrăcă nestrăbătută, Coiful, scutul, sulìța nevinsă Luă, și luând toate sărută, Nu pentru că-s bune și frumoase, Ci că-acum de mult nu le purtasă.
Așijdère Sân Medru s-armează Amândoi de-aci suind călare, Sân Medru pe iapa sa cea brează, Iară Sân Giorgiu pe murgul său, care Îmbe dobitoace minunate Spun că-ar fi măiestre ș-aripate.
Însemnându-să cu sânta cruce Cuvioșii călăreți plecară. Sân Spiridon după ei să duce Pogorând pe cea tainică scară Care Iacov (pribegind de-acasă De frica lui Isav) o visasă...
Dar părându-i cale delungată Pe-încet a păși din spiță-în spiță, Măcar nu călărisă nice o dată Totuș', dacă-ar fi vreo măgăriță Sau puiu de asìn! socotea-în sine Că-ar putea călători mai bine.
Și iacă,-o minune! ce zărește! O asìnă despre mâna dreaptă Grăind cătră dânsul omenește: „Sân Spiridoane, dar ian' așteaptă!... Și de voiești a merge mai tare, Nu-întreba nimic, ci sui călare!...
Ásina lui Válam sunt eu, care Pentrucă potignind odinioară, Îngerului ferii din cărare (Ai auzit povestea mea doară?), Rămăsăi pănă-acuma-în viață, Ca oamenii limbă-având vorbeață."
Sântul bucuros primi-îmbierea Și de-acolea mearsă tot călare; Însă-așa-i fu sfatul și părerea: Să nu să-arete la fieșcare, Ci nevăzut ispitind el toate Să-apere pre oameni de păcate.
Întracea turcii-încolea și-încoace Ca turbați alerga după pradă; Țiganii nu știea ce vor face, Că-între dânșii să scornisă-o sfadă Unii voind să călătorească, Iar' alții pe loc să hodinească.
Din bătrâni încă mai mare parte Stă pe-aceaia ca cât mai degrabă Să meargă la Spăteni, nici să-întarte Domnia, prin zăbavă fără treabă. Drept aceasta țiganii grămadă Strângându-să-începusă la sfadă.
Unii striga că pentru o fată A unui ciurariu nu să cuvine Să zăbovească tabăra toată, Alții răspundea că fieștine Datoriu e păn' atunci să rămâie, Păn' să va ști de-i Romica vie...
Iar' în cea curte mândră măiastră, Voinicii zăuitându-și de toate Bea, mânca, juca, ședea-în fereastră; Parpangel fátá-și găsi nu poate; Florescul povestea ca nainte Străinului cu ceste cuvinte:
„Iar când sosiră la locul unde Grecul știea că-s mrejile-întinse Ș-unde Hamza cu oaste să-ascunde, Atunci, ca nește pârjoale-aprinse, Iacă zece mii de turci să scoală Și lovesc pe munteni cu năvală.
Iară logofătul cu sumeață Sprânceană lăpădând fățărie: „Nu-ți fie (zise) de mir, nici greață, O, Vodă! Iepurii iacă-îmbie Pă câne să să dea legat, iară Mieii cei blânzi pe lup împresoară!...
Sosit-au de tine hotărâtă Vreme,-în care tu de voie bună Vruși să te-închini la poarta mărită!... Tinerii tăi încă-s de-împreună Gata-a merge departe de-acasă, Nice-acum de patrie le pasă!..."
Stete vodă cu mintea-îndoită De-are-în pieptul vânzariu să împlânte Fierrul, dar socotind ovilită Izbândă, ca singur să să-încrunte Însuș' cu el, hotărî să-l lasă Spre-altă pedeapsă mai ticăloasă.
Sabia smulsă, ochi plini de-urgie Aruncând la el, așa răspunse: „Greculeț mișel, născut la robie, Învățat la viclenii ascunse, Intrìgi a face,-a méștere-otravă, Simțire neavând de-onor și slavă,
Voiu să-ți arăt fără viclenie Că nici mâna lui Vlad a să-întinde, Nici cap să să plece la robie Sunt făcute, nice-e lesne a-l prinde, Căci ai gândit!... bagă samă bine, Oare prinde-or iepurii pe câne!"
Apoi întorcând spre-ai săi cuvântul: „Nu-i vreme,-o voinici! (grăi) de-a spune Cu multe,-aici, tot înșălământul Cu care-au cercat a ne răpune Vrăjmașul ș-unde ne aflăm astă-oară, Căci înșii vedeți!... Pentr' acea dară,
Cred, o viteji! că nu-i trebuință Să vă-arăt cu mai multe dovede Că scăparea-i numa-în biruință. Ceștii numa putem a ne-încrede! Deci acum, sau moarte cu dafine, Sau izbândă,-altă nu ne rămâne!...
La arme, dar'!... S-aratăm vărtute, Să stăm nefrânși, cu inimă vitează. Nu biruiesc multe mii și sute, Ci cari a biruire cutează. Alergați și vă luați izbândă; Slava voastră fie-a lor osândă."
Zice, și dând semnul de năvală La oștile-în ascuns pregătite, El cu garda sa de-aci să scoală Și-în șireaguri bine-orânduite Lovi pe turci cu-atâta iuțime, Cum cade tunetul din nălțime.
Și cum povoiul, pe țàrìnă coaptă Căzând, cu năpraznă-într-o clipită Strică truda plugariului dreaptă, Și iacă, zace gios cutrupită Toată țàrina, ș-în loc de grâne Numa năroiu și baltă rămâne.
Așa lovind viteaza-oștișoară În turcime, trupuri polignește, Rânduri întregi prăvale ș-oboară, Taie, surpă, dar mai mult stropșește, Ș-altă nu vezi făr' trupuri tăiate Zăcând în bălți de sânge necate.
Vlad ca ș-un leu întărâtat foarte, Ce, de vânători luat în goană, Deacă să vede cu câni de-o parte Iar' de alta cu mreaja vicleană Împresurat, unde-i cea mai mare Grămadă de câni, acolo sare
Și dorind să-ș' facă-izbândă-amară, Pe care cumu-i vine nainte Frânge, spintecă,-încoalță, ș-înghiară, Când cu brânci groaznice, când cu dinte Apărându-să, sugrumă și ucide Și printre dânșii drumu-ș' deschide,
Așa Vlad văzând că de toate Părți pe dânsul turcimea să scoală, Unde vede că-s mai îndesate Gloatele,-întracoló dă năvală, Învârtind arma-încolea ș-încoace Larg potec pintre păgâni-ș' face.
În zădar Hamza oști împrăștiate Va să-adune, războiu să-întrejască, În zădar a le-îndemna să bate Cu porunca tare-împărătească, Căci oastea-în răsipă-acum pornită Să calcă fugind ș-e neoprită.
Iar' Hamza de cetele muntene Împresurat, cade la prinsoare Cu mai mulți din oștile-agarene. Grecul încă nevăzând scăpare, Lui vodă cu multă plecăciune Cade-înainte și să supune.
Atunci vodă-amar zâmbind îi zise: „Cum îți pare-acum, Catavoline, Urzitoriu de vânzării închise, Sol fățarnic a Porții păgâne, Ce nu te rușini cu tâlhărie A vinde creștina stăpânie?"
Așa zicând cu groaznică moarte Porunci ca pe toți să-i înțape, Ce la tâlhărie avură parte, În pădurea ce era de-aproape. Hamza fu-înțăpat pe cel mai gros Și mai nalt copaci, grecul mai gios.
Crudă poruncă, moarte-îngrozită! Dar acelui nevinovat pare Că vânzarea-i și mai neomenită. Om ticălos, totuș' nu te spare De la fapte rele câteodată Pedeapsa,-ori cu ce moarte-așezată!
Dacă estea-în Țarigrad s-auziră, Sultanului nime nu cutează A spune, măcár că el să miră Unde logofătu-întârziază, Păn' ce-odată viziriu-îndrăznește Și lucru cum e povestește.
Iar' tiranul aprins de mănie Că-au cutezat a grăi de-acele Basne și care nu pot să fie, Lucruri de rușine și mișele, Porunci să-l bată peste față Pentru vorba proastă și-îndrăzneață.
Iar' deacă din solii repezite Să-încredință, mai nu turbă-în sine De ciudă și de-urgie-ocărâte Văzându-și porunci, nici să-ș-aline Firea putu cu deobște târzie Izbândă, ci cât mai tâmpurie.
Deci la pași de aproape, de parte, Porunci de sârg oști să-și armeză, Și întracela chip ei să să poarte Ca să aducă cele mai viteze Cu sine, iar' păn' la primăvară Să fie gata să iasă-afară.
Abea pe câmp iarba răsărisă, Iar' codru noao frunză apucasă; Din toate părți turcimea trimisă S-adùnă:-o parte pe mare-în vasă Alergând spre Țara Romănească, Cu totul acuș' s-o jefuiască,
Iar' o parte duce cu pas iute Sultanul păgân, suflând izbândă, Cu care s-afla mii doao sute De mulțime varváră neblândă. Ș-acum la Vidin ajunsese Stulurile cele mai alese.
Era tocma-în miez de primăvară Când zăfiri cu florile să joacă, Păsărelele vesele zboară, Iar jivina și cea mai săracă, Voioasă saltă și să desfată În dezmierdare nevinovată,
Când iacă Vestea-în trâmbiță sună Că vin turcii cât frunză și iarbă, Ca robiei țara să supună. Toți să gată-a lua fuga oarbă. Boierii cei mari și mai cu minte Luasă fuga mai înainte,
Iară țăranii săraci, în pripă, Ca ș-o turmă de oi fără pază Cari încătrò purced în răsipă; Plini de frică și cuprinși de groază Toată-ș' lasă avere și sudoare, Nedejdea puind numa-în picioare.
Fug copii cu tinere copile, Fug muieri cu mititei în brață, Iară cei mai încărcați de zile Îi mângăie și le sunt povață. De vaiet amar, țipete, jele Plini-s codrii, câmpii și vălcele.
Ici unul își poartă pruncii-în spate, Altul colea pe slabul părinte, Cel-ar fugi, bietul, dar' nu poate Și stă ca zăpăcit de minte, Neștiind cui mai curând s-ajute: Pruncilor sau muierii căzute.
Nepotul duce pe moș de mână, Moașa pe nepoției și nepoate, Iar' nòra pe soacră-sa bătrână; Fieșcare din primejdie scoate Pre cel mai iubit, mai de aproape, Năzuind cătră munte să scape.
Numa Vlad, cu inimă nefrântă Și-înarmat, pre păgânul așteaptă. Nimic de la scopos nu-l desmântă, Toate-orânduiește, toate-îndreaptă Spre pierirea păgânelor gloate, Tocma să fie nenumărate.
Cu călărimea lui cea vitează Prin locuri dosite, lui știute, Oștilor turcești de-aproape-urmează. Din ascunziș cu năvală iute Sărind pe șireaguri sângurate, Neașteptat încungiură și bate.
Ca lupul flămând care, supt deasă Tufă ciulit, pe pântece zace, Când vede trecând o turmă groasă De-oi sau alte slabe dobitoace, Iar văzând pre vreuna sângurată Sară,-o răpește și fuge îndată,
Așa Vlad urmând oștii cei mare Turcești, ordiilor despărțite Neașteptat înainte le sare De prin locuri ascunse, dosite, Ș-atâta știe-a-i zătigni de bine, Cât nici măcar unul viu rămâne."
Florescul fârșind lunga poveste Mearsă, fiind târziu după cină, Iar' Parpangel după a neveste Sale-urmă-în zădar, caută, suspină; Deci plin de necaz că n-o găsește, Se cùlcă pe un pat ș-ațipește.
Însă lucrul cel mai de mirare Este că bietul țigan, aice, Unde să culcasă-în supărare, Află' zioa cea mai de ferice, Fiindcă-a doao zi dimineață Să trezi la Romica sa-în brață.
Dracu nu doarme! cine-întii zisă, Bine-o nimeri...! că așa este: Pănă noi durmim cu geana-închisă, El turbură fete și neveste Și-osăbite feliuri de năluce, În vis și-în aievea le aduce.
Nu știu cum să tâmplă de-astă dată (De bună samă prin gevolie!) Că Romica era culcată Într-acel pat ș-aceaiaș chilie Unde se culcasă Parpangel Asară, mâhnit ca vai de el.
Când fu spre zio, el să trezește, Fiind încă ea-în somn afundată; Caută-împrejur, și iacă-oblicește Că doarme lângă dânsul ș-o fată. Să miră! și nu să poate-încrede: În vis sau într-adevăr el vede,
Dar' apoi de pe semnele toate Cunoscu pe draga sa copilă. Cine-aici a povestire poate Cu ce feliu de sâmțire și milă O cuprinsă,-o sărùtă și zisă: „O dragă, cine-aici mi te-închisă!..."
Atunci și Romica clipește Și văzându-și ibovnicul față, Nimica de dânsul să sfiește, Ci cuprinzându-l cu dor în brață, Îi răspunsă:-„O, iubit Parpangele, O, câtă-mi pricinuiși tu jele!"
Copila cu totul roși-în față Și-i arsără buzele ca focul, Junele-încă nu era de gheață Ș-acu dracu-și începusă jocul: „Vai de mine, ce faci?" dânsa zisă Spăimântată, vrând să să rădice.
S-ápără ca când nu i-ar fi voia Ș-apărându-să-îl strânge la sine. Ce-i de-a face când vine nevoia Pe om? Voi știți, dragi neveste, bine Că la-împrejurări cum este-această, Totdeuna vi să tâmplă năpastă.
Însă spre-a Romicii norocire, Tocma ca când ar fi fost chiemată, A feciorii sosi scutire: Sân Spiridon pe-asină aripată Trecea tocma-într-aceaiaș' clipită Pe lângă ceastă curte vrăjită.
Și văzând de sus pe cea perechie Care,-încă fiind necununată, Porunca-întie din legea vechie Era gata să-împlinească,-îndată Trasă-asupra curții-un semn de cruce, De carele pier toate năluce.
Și iacă pieri curtea frumoasă Ca când n-ar fi fost nice odată. Oaspeții-într-o baltă puturoasă Să treziră. Și-acea minunată Întâmplare la toți au arătat Că curtea n-au fost lucru curat.
Bunul Parpangel, pănă prin baltă Plină de broaște sâlind să iasă Înoată-încoace,-încolea și saltă Ș-orbecăind prin ceața-întunecoasă, Iată pierde pe Romica dragă Și-în zădar o caută balta-întreagă.
Iar' după ce cu multă trudă Abea să vârgoli din băltoacă, Plin de tină și cu haina udă, Scuturându-să stete-o soroacă Și-începu a socoti-întru sine Asupra cestor tâmplări străine.
Ci în zădar cap și minte-ș' bate, Că niciuna-i vine la măsură. Curtea pieri cu casele toate, Nice să știe ce să facură Oaspeții; patul și draga fată Încă pieriră din ochi deodată!
Iar' de altă parte știea bine Și-aceaia, cumcă-astă dimineață Au fost întru nește căsi străine Și-în pat, șiind pe Romica-în brață; În urmă, că-în balta puturoasă Au căzut, haina-l mustra tinoasă.
Estea socotind jelea-l cuprinsă, Mai vârtos pentru biata Romică, Iar inima cea de dor aprinsă Mai numa că nu i să despică. Strígă-amar: „Dragă Romică, vină!" Iha din vale-i răspunde: „vină!"
Iha, cea răsunare deșartă Care din râpe și văi afunde La macar ce chiemare să-întartă Și ca când ar îngâna răspunde, Aceaiaș' și lui Parpangel atunci Răspundea din prăpăstii adânci.
Țiganul care n-auzisă Niceodată răsunare chiară Ca-aceasta, stete cu gura-închisă Gândind că cineva-l chiamă doară, Însă neauzind mai mult pe nime, Purceasă-înainte prin desime.
În urmă ieșind la o cărare Și sângur văzându-să, de jele Ș-urât rupsă-a cânta cu glas mare: „O, voi dragi, vesele păsărele, Păraie limpede curătoare, Copaci aducători de răcoare,
Voi mândre poieni și văi adânce, Voi măguri cu desișuri umbroase, Vârtoase ne sânțitoare stânce, Și tu, coadre verde,-întunecoase!... Cine-mi va spune năcazul greu Ce sânte-acum sufletul mieu?" Iha: „eu!".
Socotind că cineva-i răspunde Ș-acum, iarăș' cu d-inimă frântă Zise: -„Oricine-ești, nu te mai ascunde, Sau ești om, sau vreo ființă sântă, Ieși la mine-încoace și te-arată, O! spune-m și mă desfată!" Iha: „fată!"
„O! eu încă caut o fată blândă Care sufletu-mi dusă cu sine, Lăsându-mă-întru năcaz ș-osândă; Nice știu prin ce locuri străine Va fi ia petrecând zile-amare Și de-are vreo mângăiare!" Iha: „are!"
„Cine știe, vedea-ne-om vreodată Și poate că după vreme lungă!... Că nu-în zădar au fost ea furată Doar' în țări streine va s-ajungă Și-oh, amar! apoi cine mai știe Cui va fi dragă soție!" Iha: „ție!"
„Hai, doară mă-înșeli, copilă bună, Alinându-mi puținel năcazul, Că eu văd numa noori și fortună De când soarele-mi ascunsă-obrazul. Deci, de-i adevărat graiul tău, Ian' jură-te pe Dumnezieu!" Iha: „zieu!"
Aici el era să mai vorbească Și să mai asculte ce-i vrăjește Iha, fata cea pădurănească, Când de-o lature, iacă zărește Venind împotriva lui vrăjmaș, Pe cal întețit, un călăraș.
Țiganul zărind sabia luce, Și voinicul sosindu-i aproape Tot înghieță, nici fuga s-apuce, Nici în grabă-oarecumva să scape În pripă cuteză, că din vreme Voinicul îi strigă: „Nu te teme!...
Asupra nearmați și de-a ta samă Argineanul sabia nu poartă; Pentru-aceasta să fii fără teamă, Ci tu-mi spune cu inimă neîntoartă: Nu văzuși maìnte pe-oarecare Trecând pe-aici, pe ceastă cărare?
Nu văzuși o copilă creștină Tinără și dintr'o mie-aleasă, Ca ș'o mielușică fără vină Fugind repezită, spărioasă Și năzuindúndeva să scape, După ea doi turci gonind aproape?"
Parpangel cu mintea-înhemeită De cele care lui să tâmplasă, „Drag (zisă) coconaș! o clipită Numa eu văzui pă ha frumoasă! Dară, ca să nu-ți vorovesc pleve, Însumi nu știu: în vis sau aieve."
Voinicul cunoscu din cuvinte Că bietul țigan ș-acu visază; Stete puțin cu-îndoită minte, Dar' murgul îi sare și rântează, Flútură cu capul, înspumate Zăbele roade și pământul bate.
Acesta era viteazul de care Oastea păgână se temea toată, Doară cel mai harnic și mai tare Din toți ce-au purtat arme vodată; Multe el făcusă vitejii în lume, Jurat vrăjmaș turcescului nume.
Înțălegând el dară că vine Sultanul cu toată-a sa putere Să jefuiască țările creștine, Își părăsi tânăra muiere Ș-îmbrăcat în zoao luminoasă Asupra păgânilor purceasă.
Sângur, cu nesupusă vitejie, Hotărî pe turci să năvălească, De-ar fi ei și mácar câți să fie; Ș-acum de trei ori, cu voinicească Îndrăznire,-asupra multor sute Dete războiu ș-alungă pe tute.
Nici unul poate mâna să pună Pe dânsul sau rană să-i aducă, Iară el ca fulgerul detună Între dânșii, când sabia-ș apucă; Și pare că-împrejurul lui ploao Trupuri de păgâni tăiate-în doao.
Tocma să tâmpinasă cu-o ceată De-aràpi, pe care-o dete-în răsipă Tăindu-i partea cea mai bărbată, Iar' el ostănit căutasă-în pripă Să-odihnească-a umbră răcuroasă, Și veni-într-astă pădure deasă.
Dar' spre răul său și soarte-amară, Era pădurea cea blăstămată!... Cum intră și vru să să pogoară Supt un păltinaș, iacă deodată Doi turci vede, gonind o copilă Carea-l rugă de-ajutoriu și milă.
El neștiind că este-o nălucă, După dânșii nencetat aleargă Și-i pare că-acuș'-acuș apucă Pe gonaci, capetele să le șteargă, Iar sosind lângă țigan pieriră, Și de-aceasta el acum să miră.
Însă-alt nenoroc îi stă-în cărare, Că tocma nimerisă la cele Doao-izvoară de-împrotivă, care Din sufletele mari fac mișele, Iar' mișeilor dau vitejie. El, săracul, de-aceasta nu știe.
Acoléși lângă dânsul de-o parte Era doao, supt un fag, izvoară, Din care curgea pe doao boarte, Doao păraie, ca și vioară, Având limpede-apă și dulcie, Iar' una-i de-împrotivă altie.
Care bea din cel pe mâna dreaptă, Pe-acel duhuri nalte-l împresoară: Mintea nu știu cum i să deșteaptă Și pare că sus la nuori zboară, Face dintr-un iepure fricos Viteaz neînvins și leu inimos.
Iar' apa cea de pe mâna stângă, Tot focul sufletului potoale, Face mintea tâmpă și nătângă, Ba toată firea trândavă, moale, Cela și cesta părăuaș mic Era-între țigan ș-între voinic.
Vede limpede ca și vioară Apa voinicul și frânt de sete De pe cal îndată să pogoară. Neștiind, bea de saț, pe-îndelete, Ah! și bea cu multă lăcomie De-a stânga, dintru ticăloșie.
Sărace-Arginene! ce minută Nefericită-acolea te-adusă, La cest urât părău ș-apă slută!... Iacă vitejia ta răpusă!... Dar ce folos, abea cât înghite, Iacă toate-întrânsul schimosite,
Lasă calul, armele desbracă, Apoi merge și-în codru s-afundă. Parpangel tocma era să treacă Părăul și văzând limpede-unde Curgând pe su țermurile-înguste, Nu să putu răbda să nu guste.
Cât putu-încăpea-în palma cufundă, Atâta luă și sorbi-îndată, Și iacă-în fața lui cea rătundă Să vedea schimbarea minunată, Căci ochi nu știu cum i să-înfocară Și-înt-ralt chip cu tot să strămutară.
Cu privire mândră și vitează Tocma ca ș-un altul acum stete, Iar' mintea-i să luminà cu trează Istețime, ș-osăbită sete Sâmte el acum, nu de-apă, ci de-alte Lucruri mai mari, de slavă și nalte.
Caută la sine și să rușìnă Văzându-să-în hainele mișele, Toate ude și pline de tină; Aruncă ceste și luă cele Carele-Argineanul lăpădasă Una cu armătura frumoasă.
Cu ochiul lacom toate petrece Și una după-altă le îmbracă, Și părea că nu să teme de zece, Dacă scoasă sabia din teacă. Iar apoi, văzându-să călare Nici de-o oaste-întreagă frică n-are.
De-aci zlătariul fără zăbavă Luând cărarea-îmblată, purceasă Prin cea necunoscută dumbravă. Acuma și de Romica-ș' uitasă, De nu i-o pomenea lui o tâmplare Groaznică, fără de-asămănare.
Măcarcă calul inimos îl duce Rapede și cum să cade-în spate, Totuș' el băgând sabia luce În teacă, la un tufariu să-abate Și rumpe-o nuiea, dar, ah, vedere!... Sânge pícă cu glas de durere:
„Nu mă frânge, drăguț Parpangele! O, lasă-mă s-odihnesc în pace! Tu nu ști că-în aceste nuiele Trupșorul Romicii tale zace!... Soarta mea fu crudă și nedreaptă, Líbovul altii pe tine te-așteaptă!"
Glasul tăcu; iar dacă-înțăleasă A logodnicii tristă tâmplare, Stete nemișcat cu față jeloasă, Inima su piept bătându-i tare. Izbucnind în urmă jelea-închisă, Râu de lacreme varsă și zisă:
„Tu ești, dragă Romică dorită! Váileo, vai! ticălosul de mine!... Cum de groaznică ți-au fost ursită!... Ah! nu pot eu trăi fără tine; Ieu încă-a vieții fir mi-oi rupe, Pe-amândoi o groapă să ne astupe."
Zicând aceste sabia scoasă Și vru-în doao gâtlejul să-ș' taie, Dar' cu farmece trupu-i legasă Mama sa, Brândușa, ca-în bătaie, La războiu sau măcar ce-altă price Nice-o armă-în lume să nu-i strice.
Deci sabia lunecă pe piele Ca pe marmură nestrăbătută, Iară de mult bănat și de jele, El în urmă la crièri să strămută Și pare că nimica nu mai sânte Ș-umblă ca ș-unul fără minte.
De-aci-întețindu-ș' calul, aleargă Încoace și-încolea cu iuțime, Cruciș', curmeziș' pădurea largă, Cu tot feliul de nebune shime, Tocma ca ș-o sălbatecă fiară Țipă, răcnește, spumegă, zbiară...
„Stați, tâlharilor fără de lege (Strìgă el căutând în toată parte), Suflete păgâne și pribege, Pe toți v-așteaptă cumplită moarte!... Însă, dacă-mi veți da pe Romica, Iată că nu voi face nimică!"
De-aceste lui în minte puiază Fierbințala! Câteodată-îi pare Că vede pe Romica cu groază De dânsul fugind; el pe cărare Îi merge și purure-o-întețește, Dară ea tot fuge bărbătește.
Așa făcând pănă când înoaptă, Adeseori zice: „Dulcea mea zână, Nu mă fugi! Deh, Romică,-așteaptă! Eu-s Parpangelu tău! Ian' vină, Să mergem la țigănie-acasă. Vină, dragă Romică, frumoasă!..."
Rău-mi pare, drăguț Parpangele, Că-atâta pățești pentru-o copilă, Că nu-s vrednice de-atâta jele Copilele, ba nice de-o milă!... Căci puține sunt, foarte puține!... Cu care să te nărăvești bine.
FÂRȘIT

Setări de citire

Așa va arăta textul pe care îl citești.

Mărime text
Contrast
Aspect
Literă
Spațiere