Proză

Țiganiada:Cântecul a XI

Janalău pe toți cu mintea-împacă Ș-în urmă după-a lui socoteală Cinstitul sobor cu tot să pleacă, Când Cucavel cu gloata să scoală Și năvălind pe sobor în pripă, Mână pe delegați în răsipă.

Doamne la ce-mi dăduși minte bună Ș-inimă de milă sâmțitoare, Deacă nu mi-ai dat cu ceste-împreună Și putere-în mâni izbânditoare, Să pedepsesc pe toți cei ce-înșală Ș-asupresc oamenii fără sfială!...

Când văd omenirea ticăloasă, Cu totul oarbă și-întunecată, După mii și mii de-ani abia scoasă Din pruncie, în vrăji afundată, Plâng cu lacreme necontenite, Cum plângeai oarecând, Eraclite!

Când omul pe om strică ș-ucide Făr' nice-un folos sau trebuință, Ba muncindu-l încă-în față-i râde, Când însuș' hulește-a sa ființă, Ce nu fac celelalte jivine, A fire-om atuncea mi-e rușine!

Săracă omenire-obidată! Nu-ți ajunge că vreme puțină De-a viețui în lume ț-e dată, Ș-acuș' iară te-întorci în țărână, Nu-ți ajung destul să pătimești Slăbiciunile tale firești?

Dar' tu ți-otrăvești încă ș-acele Puține zile ce din viață Îți rămân fericite ș-a tele, Dându-te patimilor în brață, Care nu-ți aduc bine ș-odihnă, Ci tot rău, năcazuri și netâhnă.

Muritoriul pentru bogătate Plutește pre mări primejdioase, Mărgele și pietrii nestămate Căutând, sau de mari elefanți oase: După-atâta-în urmă sbuciumare, Cade hrană peștilor de mare!

Apucându-l poftă de domnie, Să luptă-în gânduri zioa și noapte, Dar' fiindcă sau n-are tărie, Sau proiecturile nu i-s coapte, Cu capu-în urmă vina-ș' plătește, Vița toată-i piere mișelește.

Iar' care-ajunge la-întiețime, Despòt și tiran fără milă Să face-asuprind biata mulțime. Atunci lege-i putința cu sâlă, Voia lui e poftă desfrânată, Iar' porunca crudă, neîndurată.

Puind el tot dreptul în putere, Face pe cel mai slab să-i slujască Despoindu-l cu sâla de-avere, Apoi cu îndrăzneală tâlhărească Robește țări, arde orașe, sate, Și pe unde merge strică toate.

Fii de la părinți ia-în tărie, Armându-i asupra lor ș-a toată Patria, din deșartă mândrie, Cu oaste la război învățată, Face-asupra tuturor năvală; De sânge-omenesc nu să mai spală.

Un tinăr Machidonean să scoală Și júnghie-o jumătate de lume. Pentru ce? Pentru deșartă fală Vrând a dobândi slavă și nume!... Pentru triumf a Romii cetate Junghie ceaialaltă jumătate;

Un Cinghișhán, un Tamerlán face Tot aceaiaș, din altă pricină, Adecă sânge-a vărsa le place De-alt neam, ce-altor dumneziei să-închină!... Iar' spaniolii pentru bolovani Cu aur, taie pe mexicani.

Un arap cu sabia-într-o mână Cu Alcoránul în ceaialaltă, Taie pe toți ș-apasă-în țărână Ce nu cinstesc luna-îngiumătată Nu-i primesc visurile și care Nu-și taie împrejur mădulare!...

Și cestor slăviți tâlhari putință Tu le dăduși, oame ticăloase! Tu le-împrumutași ajutorință Spre fapturi atâta nemiloase, Spre-a fraților tăi crudă junghiare! Dar încă-aceasta puținu-ți pare.

Ci ca să-ți covârșești răutate, Scornești noao legi, faci dumnezei Împrotiva ceii-adevărate Dumnezeiri! Pui noi arhierei, Noao beserici și-închinăciuni, Toate-a dreptii minți îngânăciuni.

Înveți dogme, care nice-o minte Le cuprinde,-obiceaiuri afară De fire și crezământuri sfinte, Însă nice-o știință-adevară, Nice-o precepere și sâmțire Potrivită cu omeneasca fire.

Tu-înveți pe om ca el să nu vază Când vede, să nu știe când știe, Iar' cându-i de-a crede, să nu crează, Zâcându-i că mintea-i nebunie, Sâmțirea-i patimă rușinată, Firea-i totdeuna necurată.

Iar' când apoi, în tovărășie, Un de-acești a descuvânta-începe, Vai de cel care vede și știe, Vai de care zice că precepe, De trei ori vai de cei ce grăiesc Că mintea-i dar dumnezeiesc.

Căci numa muftea din Coran vede, Precepe și știe!... Celorlalți Numa cât li să cuvine-a crede!... Aceștea sunt oamenii cei nalți Ce roagă pre Dumnezeu întrună Ca să ierte gloata cea nebună.

Temându-să ca nu cumva-odată Să li să vedească-înșălăciune, Izgonesc întii mintea curată Și pre toți care să țin de minte, Ba cu sabie și foc aleargă, Besericele ei să le spargă.

Dar' iacă vin ș-alții de-împrotivă, Cu altă credință ș-altă lege, Carea-i mai slută și mai ponivă, Dar' fiindcă nime n-o-înțălege, Pentr-acea dobândește priință Și-i zic adevărată credință.

Încă-apoi lege din lege naște, Credință din credință purcede, Păn-în urmă nu să mai cunoaște Ce-i de-a ținea și ce-i de-a mai crede. Pártnicii să hulesc, să defaimă, Să luptă, să gonesc și să sfarmă.

Jidovul pe toți goi-urgisește Și, de-ar putea i-ar strânge cu totul, Ca pe filisteni, că socotește Că așa-i porunci Savaótul!... Pe musulmani Coranul învață A lipsi pe ghiauri de viață.

Creștinul pe necredincioși încă Ardea, cum incviziția sfântă Îi arde-acum. Toți vor ca să vincă Ducând pe cei ce nu cred, la țântă, Nu cu dovezi încredințătoare, Ci cu măciuca și cu topoare.

Toți acește să mustră-între sine A cui lege este-adevărată; Fieșcare zice că-a sa vine Însuș' de la Dumnezeu curată! Toți cu tine, prea sfântă ființă!... Vor să-și îndrepteze-a lor credință!...

Într-aceasta ierofanții strigă: „Dați lui Dumnezeu ce-aveți, din toate; Plăcută jârtfă să i să facă Purure pentru-a voastre păcate". Ceia dau, ceștea iau, blagoslovesc Și la toți raiul făgăduiesc.

Așa, ce-au rămas de răpitoare Mânile autocráților, apucă Ierofantul, iar' voi cu pungi ușoare Rămâneți, ca ș-o deșartă nucă, O, buni credincioși, mângăitoriu De toate,-având raiul viitoriu.

Cu adevărat bună răsplată! Că cine nu ș-ar da toată-avere Pentru cea grădină desfătată? De-ar fi cu putință a o cere Ș-a o dobândi cu bani sau doară Cu mai scumpe decât bani odoară!...

Însă-ajungă-atâtă, pentru că toate Tainele-a spune nu să cuvine, Tocma să fie ș-adevărate, Când oamenii nu primesc de bine!... Drept aceasta, musă, lasă-aceste Și spune-a țiganilor poveste.

Cum a doao zi, la răsărite, S-iviră-a soarelui călăuze, Albele zori în haine-aurite, Lin zâmbind cu rumeoare buze, Îndată deputáția toată Fu la marele sfat adunată.

Toți aștepta cu nesuferință După-a lui Janalău socoteală, Căci Slobozan cânta biruință, Când bunul Janalău să scoală Și stând adunării denainte Cu ceste-începe-a ura cuvinte:

„Măcar că eu, bărbați aleși! doară Nu sunt harnic a mă băga-în price Cu cei ce-înainte cuvântară, Totuș', fiind că suntem aice Adunați pentru deobștele bine, A spune ce socotesc să cuvine.

Spre-aceasta, datorie-îndoită Mă leagă:-una, căci însăș' din fire Suntem ținuți cu neviclenită Inimă să dăm noi sfătuire Fieșcui și, după cunoștință, Să grăim totdeuna-adeverință,

Iar' alta, că cei ce m-au trimis La cest sobor și sfat depreună, Chiar m-au îndatorit și mi-au zis Să dau sfat după știință bună, Spre binele deobște-a tuturor, Iar' nu după pofta-unór și-altor.

Deci dară vrând eu să vă arăt Socotința mea chiar curată, Zic întii cum că nu mă-încumet Nici să laud, nici să defaim îndată Și cu rupta nice-o stăpânie, Ori cu ce feliu de nume să fie.

Ori unul pe norod să stăpânească, Ori câțva, ori cu toți pre sine, Cumpenind cu filosoficească Minte tot lucru cum să cuvine, Ne vom dovedi că fieșcare Chip dintr-este folosul său are.

Și de la-împrejurări fieșcare Poate să capete schimosală, Apucând lăturișă cărare De la scoposul și-întia tocmeală; Deci nu să poate zice nici ună, Din sine sângur, nici rea, nici bună,

Precum nici poate să să zică Că din firea sa-i rea ună ș-alta, Căci o pricină pe toate strică Și pe toate direge-o unealtă, Adecă-obiceaiurile bune Sau rele, direg pe-alte, strică pe-une.

Un popor blând, spre-îmbunătățite Năravuri învățat din pruncie, Măcar supt ce legi învolnicite, Măcar supt ce slobodă domnie, Totdeuna va fi bun și drept, Tocma să n-aibă rând înțălept.

Iară mulțimea-întru rău dedată, De-ar avea măcar ce lege sfântă, Prin sângură lege niceodată Nu să va-îndrepta. Deci nice-o smântă Să vede-a zăcea-în forma de-afară A vreunii stăpâniri de țară.

Cu-un cuvânt, eu socotesc că toate Formele de domnii cunoscute, Pot fi bune și neasămănate Într-un popor bun și cu vărtute: Și iarăș' pot fi nesăvârșite La noroadele nenărăvite.

Dintru cele zise acum urmează Cum că-a unui dătătoriu de lege Mai întia sâlință și pază Este-obiceaiurile-a direge Ș-a plăzmui cetățeni întregi, Decât a da multe mândre legi.

Acest temeiu puind el poate S-așeze-ori ce chip de stăpânire, Și care din toate lui îi place, Numa s-aibă totdeuna privire La împrejurări, la loc și la climă, La firea poporului și la shimă.

Aceste eu vă zic nainte, Ca-întru-alegerea de stăpânire, Cumva doar' să nu vă desmânte Sau să vă-adămănească-o numire A unii sau altii forme care Ar plăcea la partea cea mai mare.

Deci eu nu voi lăuda nici una, Nici voi defăima pe oarecare, Ci mă voi sili s-arăt buna Și reaua parte sau lipsa ce-are Fieșcare stăpânie-în sine, Ca să puteți alege mai bine.

Deacă vom lua la socoteală Cum că toți oamenii de la fire Să nasc într-un chip, prin o tocmeală, Nice s-află-între dânșii-osăbire, Vom afla că-asemenea dreptate Trebue s-aibă toți în cetate.

Nici poate unul ș-altul zice Cătră cei deopotrivă șie: „Eu-s mai mare din toți aice!" Căci împrotivă-i să scoală-o mie Și-i arată, prin dovadă tare, Că el ca ș-alții numai un cap are.

Drept ce dar unul să ne stăpânească, Sau doi, sau câțva? Din ce pricìnă? Tocma s-aibă ei minte-îngerească Și cu toată-înțălepciunea plină! Eu, de voie bună, nu mi-oi pune Jugul în grumazi, vă spun ș-oi spune!

Cel mai înțălept încă rămâne În urmă-om pătimaș ca și noi: Și deacă-i vom da bici să ne mâne

Încătro va vrea, ca pe nește boi, Mai pe-urmă el a mâna să-învață Și-uită de-a trăgătorilor greață.

După-a sa slobodă volnicie Încarcă carul preste măsură, Mână boii pe deal, pe câmpie, Și-i sâlește la greauă trăsură Peste râpe, țipișuri și coaste, Pănă când îi duce la prăpaste.

Drept aceasta, ori sângura lege, Ori nime-altul să ne stăpânească. Căpetenia cetății-întrege Legea să fie!... să ne domnească!... Asta să ne fie fundământ La cest a nostru așezământ.

Întii dară legi bune și drepte S-izvodim în țigăneasca țară, Fețe apoi s-alegem înțălepte, Cunoscuți despre vărtute rară, Ce cu purtare-întreagă, vitează, Să privească spre-a legilor pază.

Însă ca nice-o dregătorie Să fie purure trăitoare, Că-aceasta-i un feliu de despoție, Și persoanele poruncitoare, Prin lungă vreme, să-învolnicesc, Legile frâng sau le schimosesc;

De unde-apoi drum larg să deschide La mult amarnica despoție, Dregătorii să mută-în omide Care rod cu multă lăcomie Frunza pomului cetățenesc, Ba păn' la rădăcină-l mistuiesc.

Iar' când după supusul temeiu Organisìtă va fi cetatea, Atuncea de la cel mai înteiu Pănă la cel mai mic, autoritatea Privată ca și nimic rămâne Și este numai de-azi pănă mâne.

Căci prin alegerea deobște să fac Toți dregătorii și păn' la vreme Hotărâtă,-apoi iară să desfac Prin sfatul deobște, nici-este-a să teme Ca-în acel scurt soroc să să strice Și preste-alții ei să să rădice.

Pricina este că știu ei bine Cum că trecând vremea hotărâtă De un an, doi sau trii, iară vine Deobște-alegerea, ș-într-o clipită Să prefac din poruncitori Însâși apoi în ascultători.

Deci vă sfătuiesc ca stăpânia Ce-aveți să-așezați, ca dintru toate Să puneți în frunte monarhia, Însă-în hotară foarte strâmtate Și numa la vreme de trebuință, Când să nu fie-altă mântuință.

Adecă la vreo răscoală-în țară, Unde trebuiește-ajutoriu iute, Sau vreo grea năvală din afară, Unde sfat cu rândueli tăcute Și grabnice la lucrarea-a pune Cere-a statului înțălepciune.

Întru-alte, după legi așezate Norodul are să stăpânească Prin persoane-alese, delegate, Care n-au alta numa să păzască Ca legile-odată hotărâte, Cu de-amărunt să fie păzite".

Aceste și mai multe-învățatul Janalău atuncia grăia, dară În ce-au stătut mai încolo sfatul Lui, care ținu-într-o zi de vară Întreagă (precum cronica zice), Eu nu pot să vi-l spun aice,

Că vă-ar scăpa doară și răbdarea Ascultând o materie seacă Ca-aceasta, iar' atunci adunarea Țigănească nu putea să treacă Cu vederea cea voroavă lungă, Voind la scoposul său s-ajungă.

Drept acea pe scurt nescare-oi spune Lucruri minunate ce mai zise Janalău atunci (de nu-s minciune!), Însă nu cred, căci le găsii scrise În cea hârțoagă sus pomenită, De Janalău însul iscălită.

Într-alte ce sfătuiea cu multe Dovezi el, era cea mai de frunte Ca de lege tot omul s-asculte, Și, de-ar fi porunci cât de mărunte, Călcarea lor să să pedepsască Greu, nimărui să nu să dăruiască.

Apoi dregătoriile-în țară Să fie-așezate fără plată, Și ca pe rând această povară Cetățenii să poarte,-în ce dată Ales fiind, nu s-ar dovedire Nevrednic, de rea viețuire.

Oaste să nu fie stătătoare, Nice din venitul țării plătită, Dar' cetățanul fieștecare Să slujască fără nice-o mită, Ori în arme, ori precum va cere Al țării folos ș-a lui putere.

Iar' după ce fârși Janalău, Nimene după dânsul vru să-ureze, Ci toți își dederă votul său Într-acel chip lucru să așeze Și cu cea formă de stăpânie, Precum Janalău mai bine știe.

Spre-aceasta-aleasără-o comìssie, Din cei mai procopsiți cărturari, Știuți în lucru de politie, Cari pe atuncea nu era rari; Mai vârtos fiind și de cei care Cetisă și pe Platon cel mare.

După ce mult capete-și bătură Și minții îș' frânsără-acești aleși, În urmă-un mare fără măsură Așezământ alcătuiră-și, Ce păn' astezi la noi, țigănește Anti-barorea să numește.

Din care va vedea fieștine Că țiganii din toate știute Forme de chivernisiri streine, N-au așezat vruna, ci din tute Luând cel mai bun și de folos, Toate cele-întoarsără pe dos.

Adecă puseră să nu fie Stăpânia lor nici monarhică, Nici orice feliu de-aristocrație, Dar' nici cu totul democratică, Ci demo-aristo-monarhicească Să fie ș-așa să să numească.

Era toate-înțălepte și bune Rândueli, după-a lor socotință; Ș-acum sfătuiea pe cine-ar pune Plinitoriu ceștii deobște voință, Care toate să chivernisască După-astă lege-anti-barorească.

Dar' când era sfatul cel mai mare, Iacă toți lăieții și goleții, Cu măciuci înarmați și topoare, Ba iacă și ciurarii sumeți Împresurară cinstitul sobor; Cucavél era povață lor.

Ieșind el din cei mulți înainte, Așa strigă cu vorba-îndrăzneață: „Voi gândiți că numa voi minte Întreagă-aveți și gură vorbeață, De-a vă sfătui cum să cuvine Pentru deobștele a nostru bine!

Noi vom să știm și să fim de față La toate și poftim ca să hie La sfat și ceata noastră goleață, Cum și haialaltă țigănie, Iară toate ce voi ați așezat Nu să primesc dintr-a nostru sfat.

Nește mișei învățați din carte, Cu cuvinte-adânce, neînțălese, Vor s-arunce preste noi o soarte Și supt greu jug doară să ne-apese; Dar' nu!... Noi nu suferim odată Cu capul, noi ceaialaltă gloată!...

Mâne dimineață ne vom strânge Cu toții la sfatul depreună, Apoi să să-aleagă cine-a-învinge Ș-a cui va fi părerea mai bună; Iar' ca să să strice-ahăst sobor Este voia noastră-a tuturor."

Cât Cucavel estea cu-îndrăzneală Zisă,-îndată cea mai mare parte Din săborul precinstit să scoală (Căci acum să-întărâtasă foarte Și pe dânsul năvălea pornită, Ca și droaia de câni zâdărâtă.)

Iacătă-ț acum beleaua gata, Că și despre-a lui Cucavel parte Era mai toată țigana ploată, Ș-acum striga să deie pe moarte Zicând: „Zios cu soborul mișel! Noi încă suntem cu Cucavel!..."

Totuș într-acea zi, precum scrie Cronica, nu să tâmplă nimica, Pentru că-înțăleapta bătrânie, Mai cu vorba bună, mai cu frica, Știu potoli vrajba-ațâțată Lăudând a gloatei judecată.

Toată zioa-în sfadă și gâlceavă Trecu; soborul cinstit să sparsă Și birui gloata făr' ispravă!... A doaoălea zi, după ce-întoarsă Vremea hotărâtă de sfat iară, Toate cetele-atunci s-adunară.

Aceasta era zioa-întru care Trebuiea cu temeiu să să facă În țigănia noastră-așezare, Carea fieștecărui să placă. Și-într-acel chip să să-așeze Ca pe nimene să-îngreuneze.

Tot omul era plin de-așteptare, Ș-afundat în adâncă tăcere, Când Tandaler înainte sare Și grăiește strigând cu putere Ca să-l poată-auzi-împrejur toate Gloatele țigănești adunate:

„Dară pănă când veți tăcea voi încă? Când veți căuta și dă-a voastră trabă? Au doară nu știți unde vă mâncă? Așa Tandaler pă voi întreabă! Deacă-aveți a face-o rânduială, Faceț-o-îndată, fără pestală!

Iar' deacă nu vreți și poftiți doară A fi cum ați fost cum v-i data, Să știți că doară-încă-în hastă sară, Eu cu toți cetașii mei sunt gata A mă duce dă la voi oriunde Ș-ori încătro vom putea pătrunde.

Ce ne trebuie noao sfat mult? Știți că vorba multă-i sărăcie; Eu aici nu voi s-ascult, Făr' numa decât o stăpânie S-așezăm cu bună rânduială După-a tuturor deobște-învoială.

Mai întii să-începem de la frunte, Că-apoi lesne om vini și la coadă, Cum și la toate hele mărunte!... Mai nainte-adecă, fără sfadă, S-alegem un vodă-în țigănie, Apoi un divan și boierie.

De-aci-încolo lesne-apoi s-or face Toate helelalte vrednicii; Așa vă sfătuiesc, așa-mi place! Eu carte nu știu, nici istorii, Ci vă sfătuiesc păcum socot Ș-ahăst chip este sfatul mieu tot!"

Tandaler fârșind aici zisul, Toți dederă sămn de bucurie, Iară Drăghici abia-ș ținu râsul Și grăi: „O, dragi feților! mie (Drept vă spun că) nu-mi intră în cap Un gând așa străin și sureap.

Deie Dumnezeu să hie bune Toate ce-au zis Tandaler aice: Eu împrotivă nu mă voi pune, Numa cât v-am zis, vă zic, oi zice Totdăuna: luați sama bine, Ca nu cumva dracu să vă-îngâne!

Eu nu pociu nicecacum a crede Că-au rămas țara dă tot pustie!... Cine dar' slobozie vă dede Să vă rădicați voi o domnie, Stăpânind încă Vlad vodă-în țară? Doar' gândiți lui a vă pune-în poară?

Cine-auzi sau văzu vreodată Un vodă sau boieriu dă țigan? Vița noastră proastă, neînvățată, Cum va ședea sfătuind la divan? Gândiți voi că-a domni țara-întreagă Ar hi doar' numa lucru dă șagă?

Apoi câți din voi înțăleg carte? Cum dară veți face judecate? Iar' care dintre voi va să poarte Domnia și caftanul în spate, Caută să fie dă mare viță, Născut din doamnă sau domniță.

Dar' și câți suntéți voi împreună Ca să puteți apărare-o țară? De vreo trii, patru mii o mână!... Pentru că-ați biruit în ha sară. Nu gândiți cu mintea ha nebună Că-așa să va tâmpla totdăună!

O sută numa dân călărașii Lui Vlad asupra voastră să vie, Unde-s a lui Tandaler ostașii Atunci, hăi slăbiți dă vitejie? Dăci nu, feții miei, nu vă-amegească Ahastă-îndemnare dimonească...

Noao nimic alta nu ne rămâne Făr' să ne chivernisim în pace, Grijindu-ne de-astăzi pănă mâne Să nu-înfomeze gura mâncace, Lăsând domnia ș-arme cumplite Neamurilor celor neodihnite.

Trecând a războiului fortună Apoi, și-întorcând iar' pace-în țară, Și noi vom întoarce-în strânște bună, La dăruite noao hotară; Acolo rând bun apoi om face, Cu voia domnii, cum ne place.

Apoi hie cum ursitorile hirul Vieții torcând au zis din gură, Căci, dă-ar umbla cât, oamenii șirul Întâmplărilor din ursitură Nu vor putea să-l schimbe, să-l mute, Nici cu mintea lor, nici cu vărtute!..."

Drăghiciu tăcu: iar cu nerăbdare Împrotivă-i Goleman să scoală Și zice:-„O, Drăghiciu! Vorba ta n-are Nici un haz și e dă minte goală. Dă când te cunosc, tot prorocește Grăiești, dar nici una ți să lovește.

Dacă nu poți tu fără cârteală Sfatul bun ascultă, mergi acasă Ș'ochii róși dă urdori-ți spală, Să vezi mai curat!... Dar ce ne pasă, (Grăi-întorcându-să spre-adunare), Când cu noi e partea cea mai mare!"

Atunci toți strigară: „Craiu și țară!..." Drăghici întorcându-le călchie: „De-ați avea mămăligă cu zară Destulă!..." răspunsă cu mănie, Apoi să dusă din adunare, Mâhnit de cele vorbe sprințare.

Iar' Goleman tot ca mainte Văzând că vorba lui la toți place, Acum de mândru nu să mai sâmte Și pănă toată mulțimea tace, El de iznoavă să-îmbărbătește Ș-acest chip despută și grăiește:

„Adevărat că-a râdere-mi vine Când aud că-a stăpâni-într-o țară Este lucru greu! Din ce pricine? Au doară pentru că-i o povară Carea să n-o poată sprijinire Slaba noastră țigănească fire?

Spùneți-m, rogu-vă, ce greutate Are-un vodă? Eu voi desvolbi-o: Doarme ca noi, pă dungă, pă spate, Sau cum vra, păn' ce să face zio; Apoi sculându-să bea și mâncă Sau îș' razămă capul în brâncă.

Apoi jalbe și cereri ascultă Și le hotărăște cum precepe, Făr' a-ș' mai frânge capul cu multă Învățătură, ce nice-i închepe Lui în mintea ha domnească dă-alte Griji mai trebuincioase și nalte,

Precum sunt cifèrturi și împlinele Ș-alte-a domnii venituri grase. Iacătă-vă-a lui mai toate hele

Ostăneli și greutăți povăroase; Într-altele-apoi, cum socotește Ș-îi vine-în minte,-așa poruncește.

Ș-ahasta-o zice Drăghiciu povară! Dar' eu vă zic că-a scobire-o covată Este-o meșterie mult mai rară Și mult mai grea, decât în polată Șezând la divan a porunci: „Eu (Cutare), din mila lui Dumnezeu,

Poruncesc aceasta cu tărie!..." Și cum știți voi însăți celelalte. Iar' în cât e pentru boierie, Ei încă șed în pălaturi nalte Toată zioa cu ciubuc în gură Ș-a vorbi câteodată să-îndură."

„Bine zici, Dumnezeu să te custe Golemane (strigă din mulțime Gogul)! Ba sunt ca nește lăcuste Ce mâncă-a pământului grăsime. Trăind în volnicie și sâlă, Jupesc toată țara fără milă."

Nu mai putu răbda Corcodel Voroava Gogului crâmpițată. „Dar ce mai tocorosește-ahăl (Zise), tocma ca moara stricată? Lăsați cumu-s pă boieri să hie; Ce vă pasă dă-a lor volnicie?

Că voi nu vă-ați adunat aice, Să vărsați din gură vorbe goale, Și puneți unul altui price? Ajunge-un băț la un car dă oale! Încépeți odată-a lucra ș-a face Ca să stăpânim țara cu pace!...

Însă toate ca toate, dar' una Este care voi cu mintea toată Nu veți putea-o face cu buna: Ca patriarci și vlădici odată Sau și metropoliți dă moșie Și bieții noștri țigani să fie;

Precum și preoți, ca țigănește Să ne boteze, paști să ne facă; Sau călugări de carne și pește Nu mâncă nice pot să petreacă Cu femei, ci-având spre lume greață, În mănăstiri duc a lor viață.

Fraților, ahasta pare mie Că nici unul dintre noi va face, Ca lăsându-și iubita soție Și cu toate ce pe lume-i place, În chilie dă viu să să-îngroape Sau în vreo pustie prin vârtoape.

Vlădici mai lesne s-or afla doară Și dintre noi, pentru că vlădica, Măcar nici însul nu să însoară, Totuși nu-i zice nime nimică Cându-și ține-o soáră sau nepoată, Ba și când să-înfruptă câteodată.

Dă preoți nu-i grijă, că-au preutese, S-oaspătă la botez și la nunte, La zaifături, cumândări și mese, Și purure șezând ei la frunte, Blagoslovesc vinul și mâncare Luându-și tot partea ha mai mare.

Dăci vrând a face-un lucru dă trabă, Să lăpădăm altă nebunie: Popi să ne-alegem cât mai dăgrabă, Ca să ne-ajute la cununie; Iar dă vlădici și călugări pare Că n-ar hi trăbuință pre mare."

Bun Corcodel era să mai zică, Când îmbulzându-să Ciuciu-în gloată Strígă și mâna dreaptă rădică: „Dar ce fleacuri voi zioa toată Veți grăi, făr' capet ș-început! Bine era dă ați hi tăcut.

Și tu Corcodele,-ar hi mai bine Să mai taci odată, să grăiască Alții mai cu minte dăcât tine. Dară dă rasa călugărească, Dă vlădici și popă cu preuteasă, Noao țiganilor ce ne pasă?

Bine că scăpăm de-o mâncătură, Dumnezeu dă ei să ne ferească! Numa la părale și prescură Ahăst feliu dă oameni acum cască; Cu o mână te blagoslovesc, Cu alta dă-averi te jecuiesc.

Dă să naște-un copil, nu-l botează Fără plată, dă vra să să-însoare Cineva, ei nu-l cununează, Nici vor să-l îngroape, dacă moare, Pănă nu-și iau plata rânduită Pentru sfântul dar, sfânta mită.

Dăci, ori nice-un popă,-ori fără plată Să hie la noi, dacă vă place." „Dăh, mai înceată și tu vrodată (Strigă Goleman) și ne dă pace Cu sfaturile tale necoapte, Că-așa n-om fârși pănă la noapte.

Bărbați buni, ian să luăm sama Dă hele ce-s mai dă trebuință Îm pare că-întii dă toate cheamă Pe-a voastră-înțăleaptă socotință Alegerea vreunui vodă harnic, Unui ban, vel spătariu și păharnic,

Unui stolnic și visternic mare, Apoi și hălor mai mici dă viță: Ispravnici, vătavi și dă hăi care Urmează, pănă la mica spiță Dă panțiri și plăiași! Asta-întie A voastra hotărâre să hie.

Iar ca să vă duc mai lesne-în cale, Iacătă, voi să vă-întreb pe cine Vreți a pune pe scaunul moale Dă domnie și lui să să-închine Vra, ca ș-unui vodă, țigănia? Apoi, cui să cuvine bănia?"

FÂRȘIT