Proză

Țiganiada:Cântecul a X

Țiganii sfaturile deșarte Văzând a de obștelui popor, Aleg pe cei învățați la carte, Care între sine fac sobor Să hotărască ce stăpânie Ar fi bună pentru țigănie.

Cându-s pântece bine sătule, Atunci e și gura vorbitoare. Sfaturi câte vrei și predestule Îți dă și te-învață fieșcare; Popa-întorcând de la botăjune, Toată, de rost, cazania spune.

Dară când e lipsă de bucate Nu știu cum și mintea să tâmpește Și n-are sfaturi așa curate, Iară limba tace ca ș-un pește; Deci în pântece pline stă toată Filosofia cea lămurată.

Tu râzi?... dar eu mai zic o dată Că-a științelor izvoditoare Au fost hrana cu bună bucată!... Cum din locul sterp nimic răsare, Așa dintru mârșavul ajun Nu purcede nice-un lucru bun.

Spune-mi ce lucru bun făcură Oarecând săhastrii prin pustie, Ce nu primea toată zioa-în gură Făr' ierburi cu rădăcini măcrie, Mure, bureți, alune și poame, Ruptoși, ciuhòși, leșinați de foame?

Eu ți-oi spune: zilele, săracii, Cu tăuni și țânțari neîncetate Bătăi avea, nopțile, cu dracii Care-îi invita cătră păcate; În urmă din oameni buni cu crieri Să strămuta-în sălbatece fièri.

Zieu! aceia n-aflară nici ună Dintru cele-învățaturi alese Ce pre-oameni fericesc și minună; Nu în pustii, nici în păduri dese Avură ele-început, ci-în orașe, Din oameni cu-obiceaiuri gingașe.

La Báctra,-în Vavilón, Memfí ș-alte Cetăți políte,-în prisos de toate Nu în peșteri, ci-în palațuri nalte, Nu prin pustii, ci-în curți desfătate, Unde sunt cu mâncări pline mese Și cu vin dulciu păhară drese!...

Omir Iliada minunată N-o află prin codru, nice-în munte, Ci vesel fiindu-și câteodată, Cântând la ospețe și la nunte, Iar' de vin când bea câte-un păhar Să-umplea-îndată de-a muselor har.

Dumnezeiescul Platon și el Bea, mânca cum să cade, domnește; Nici iscusitul Aristotel Trăia fără vin, carne și pește. Pentr-acea de-a lor cărți învățate Și-acu ne mirăm; și cu dreptate!

Dar' încătro râvna te răpede Din țigănime păn la pustie, Dragă musă?... Cine nu-ți va crede Că traiul bun face veselie, Iar' ajunul pe nime hrănește? Însă tu de țigani povestește.

Păn' țiganii n-avea ce să-îmbuce, Gândeai că nu știu îmbina doao; Dar' acum, tot să cauți să-ți faci cruce Întruna, cu mânile-amândoao, Cu câtă-îndrăzneală ș-istățime Sfătuește sătula mulțime.

De când Tandaler bucate-adusă, Tot în jocuri, în cântări ș-ospețe Multe zile vesele petrecusă, Iară cele mai de vârstă fețe Tot întins sfătuiea cum să facă Rânduială-în țara lor săracă.

Însă din acele sfaturi toate În urmă nu să-alegea nimică, Căci, care cum vinea, pe-apucate, Necăutând alta numa să zică Și el ceva, sau bine sau rău, Spunea de-împrotivă sfatul său.

Unul zicea că nu-i trebuință De-a face vreo rânduială-în țară Căci, după direapta socotință, Toată rânduiala-i o povară Și nu s-ar cădea să să supună Ei nimene de voie bună.

„Rânduiala-i bună păntru hăi mari (Zicea) ce-în frâu țin pă hăi mai mici, Păcum păntru vozi, vornici, spătari, Logofeți, visternici și păharnici, Care prin rânduială sânguri Iau și-împart a țării venituri."

Altul striga: „Ba să hie-în țară O tocmală, dar' nu dă hele Care nu plătesc nice o piară Putrădă, dar cării pe su stele Asemenea-alta să nu mai hie, Că-amintrele faceți nebunie.

Adecă să him toți de preună Țărani sau boieri făr' osăbire; Asta-i rânduiala ha mai bună!... Toți avem ahălaș' trup și fire, Toți dară-asemene vrednicie S-avem într-a noastră țigănie."

Era și care poftea pe-un vodă Ș-un divan cu toată boierimea, Pentrucă-așa fu pănă-acu modă, De care mândra țigănie Nu să cade să să depărteze, Ci mai vârtos are să-i urmeze.

Unii poftea ca nice-un sărac Să nu fie-în țara țigănească, Alții, ca de bir și dare-în veac Nimic să nu să mai pomenească. Ceștea, ca nice-o slujbă să fie, Ceia, ca-alții să le lucre moșie!...

Destul că nu-i acea minunată Părere-a minții buiguitoare Care să nu fie fost lăudată Într-acea pre cinstită-adunare; Dar' ce folos... când ce-astăzi le plăcea, Aceaiaș mâne toți o hulea!

Într-acea de sfadă și gâlceavă Nu era mai nice-o zi deșartă, Ba ș-alte lucruri fără ispravă Să scornea după-adunarea spartă, Căci mergând pe-acasă-într-adevăr Unii cu-alții să lua de păr.

Puțin lipsea ca să nu să bată Câteodată toată țigănia. Să-învrăjbisă-acum ceată cu ceată Și neputându-și ținea mănia, Tocma când era sfatul mai mare Atuncia ei să sfădea mai tare.

Deci, precum spun cărțile ciorești, De șepte ori într-o săptămână S-au bătut voinicii țigănești, Că-adunarea lor era fântână Și-izvorul vrajbelor totdăună, Nici unul pe-altul lăsa să spună.

Așa dânșii, prin chiară dovadă A multor pățiri triste, văzură Că prin vorbă multă și prin sfadă Numa cât s-ațiță vrajbă ș-ură Care sfătuirii bune strică Ș-în urmă nu s-alege nimică.

Căci, întru-adunările mai toate, Unde norodul fără-osăbire A vorbi și sfătuire poate, Purure gâlceavă, neunire, Pricíre cu vrajbă stăpânește. Dar' nimic bine să hotărăște.

Cel mai obraznic și mai mișel Acolo mai înțălept să ține Decât Socrát, Platon ș-Aristotel, Iar' cel bun, cel înțălept rămâne De-o parte, mestecat în mulțime Și ne băgat în samă de nime.

Pentr-aceasta bătrânii gândiră Să facă-o rânduială mai bună; Cu sfatul drept, apoi hotărâră Ca să nu să-adune depreună Toată gloata la deobștele sfat, Ci din toată ceata-un delegat.

Adecă toată ceata-îndesine, Întru-o adunare deosăbită, Din cetașii săi, cercetând bine, O persoană s-aleagă cinstită Carea să le fie solitoare La cea mare și deobște-adunare.

În puține zile toate fură După-această poruncă făcute; Tot oameni cu mare-învățătură Și cunoscuți de bună vărtute, Din dirept sfatul a tuturor S-au trimis la deobștele sobor.

Acolo să văzură-adunate Mințile cele-întii și de frunte Alcătuind o noao cetate Ca ș-acum în Paris cei din munte. De socoteli nalte ș-învățate Să minunară neamurile toate.

Deci, precum spun cărțile ciorene, Multe ei lucruri bune-așezară, Dar' n-ar ajunge-o mie de pene, Nici toată hârtia din țară Ca să să poată scriere toate Rânduielele lor așezate.

Mulți oameni înțălepți să sculară Cu voroave supțiri ș-învățate, Carii de-amăruntul arătară Că monarhia este din toate Cea mai bună și mai potrivită Pentr-o soțietate-omenită.

Barorèu, unul din delegați, Să sâli cu multă-învățătură Ca să-arete celor adunați, Din istorie și din Scriptură, Cum că stăpânia monarhică Este dintru toate mai harnică.

„Unul este-adevărul (el zisă), Un Dumnezieu, un suflet, un soare (Precum și mândru Solomon scrisă). Deci numai o vâlvă stăpânitoare Și-împărăția unui să fie Ș-întru d-alba noastră țigănie.

Cea prenaltă vecinică ființă Ne-au dat pildă-în toate vederată, De-a cunoaște sfânta sa voință. Însăș' mama natură ne-arată Că toată chivernisirea bună Vine și spânzură dintr-o mână.

Cum trupul omenesc un cap are, Care poartă și povățuiește Toate celelalte mădulare, Așa noi voind înțălepțește A tocmire-o dreaptă stăpânire, Un cap s-așezăm de temelie;

Adecă trupul cetățenesc Prin sângur unul să să cârmeze, Așa, buni bărbați, vă sfătuiesc, Și de-ar fi pănă mâne să vă-ureze Cineva pentru-altă stăpânire, N-eți afla mai bună, după fire.

Unde unul trebile direge, Toate merg în bună rânduială: Voia lui pentru toți este lege, La toți e poruncă-a lui clipeală, Toate-orânduielile făcute Să duc în fârșit lesne și iute.

Fiind puterea-oblăduitoare, Într-un punt sângur împreunată, Mai deplin lucrează și mai tare; Prin însă toată partea-i legată Cătră totul său și cătră sine Iar' domnia mai sigur să ține.

Un monarh dară vă sfătuiesc Ori supt ce numire și poreclă, Să puneți pe tronul țigănesc; Cèlelalte domnii sunt de steclă, Pe care le frânge-o lovitură Ș-izvorăsc numa nepace ș-ură!

Cine toate relele nu știe, În care pe cetățeni împlântă Neodihnita democrație?

Unul cu alt luptă, să frământă, Unul pe-altul surpă, micșorează, Cetățan pe cetățan s-armează.

Rogu-vă, norodul ce-înțălege Pentru cârmuirea vreunui stat? El purure pe-acela ș-alege, Au dictator sau consul în sănat, Care-i dă, l-măgulește,-i să-îmbie. Măcar să n-aibă-altă vrednicie.

Așa la dregătorii primare Vin întriganți ș-amegèi neharnici, Trùfași bogătari cu punga mare Și minte mică, pentru că-s darnici; Iar' a celor buni și cu vărtute Vrednicii rămân necunoscute.

Iar' când unul s-ajungă odată Bun, drept, înțălept să poruncească Și va sâli gloata desfrânată Ca prestrâns legile să păzască, Atunci gloata nu știe măsură. Ci defaimă toată legătură.

Pentru că-învățată-în volnicie Nu sufere nice-o contenire, Iară de-altă parte, bine știe Că-a sa este toată stăpânire; Deci leapădă, calcă și cele Mai drepte și mai bune tocmele,

Iar' pe cel bun, care vru s-o facă Ascultătoare,-îl mână-în urgie Prin o mișea lepădată-ostracă. Aristíd de pildă să vă fie, Cel mai bun și mai drept în Atina, Cui dreptatea i-au fost toată vina.

Deci, care poporului în mână Lasă cârma și puterea-întie, Acel unirea deobște dejghină, Pierde țara, după-a mea părere!... Dă sabia-în mână la turbat Și cuțit pruncului neînțărcat.

În scurt, la macar ce repúblică Tu n-afli liniște-adevărată, Toate să strămută, să-înduplecă, Nu e lege statornică,-așezată; Nici poate fi, că porunci-s multe Și puțini care vor să le-asculte.

Republica-i țarină pustie: Care cum vine roada-i culege, Cel puternic răpește-în tărie, Că nu-l contenește nici o lege; Așa venitul de obște piere Între mai multe răpace ghierre.

Oameni-s așa făcuți din fire Ca-între cei asemene cu sine Să poftească-a fi cu deosăbire; Fieșcare el mai bun să ține Decât pe ceialalți; de acie Tot însul trage pe-întieție.

Pentr-acea-în republice să scoală Unul pe-altul pentru-întiețime Și purure vrajbă cu răscoală Turburează pe biata mulțime. Asta-i izvodul a neîncetate Rele,-în democrateca cetate.

Iar' unde s-au hotărât odată Ca sângur unul să stăpânească, Toată-acest feliu de pricire-înceată, Toata vrajbelor să stânge iască, Căci nici unul pre monarhul țâne În cevaș' asemene cu sine,

Ci caută la dâns întru nălție, Ca la un Dumnezieu pământesc, Nici poftește-asemene să-i fie. Deci, mai mult ca să nu mă lățesc, Încheiu cuvântul și vă zic iară: Monarhia-i cea mai bună-în țară.

De-aristocrație n-am ce zice, Că știu cum că nime dintru voi În adins va voi să rădice O stăpânie de trei sau de doi, Sau doară și mai de mulți împreună, Căci ar fi pofta cea mai nebună.

Acel pe care-ursita neblândă L-au predeștinat ca să slujască, Au n-are el mai multă dobândă Când unui a șerbi să voiască Decât la mai mulți? Pentru ce dară Să voim noi mai mulți domni în țară?

Precum n-au fost niciodinioara Mulțimea bună sfătuitoare, Așa ș-aristocrația, doară Încă și mai păgubitoare Totdeuna fu pentru cetate Ș-întru societățile toate.

Care-au cetit istoria vechie De la-început, din epoca-întie, Sau de la cea mai dintii părechie, Când încă nu era vreo domnie, Va băga de samă că-într-întii Era numa părinții și fii.

Adecă stăpânia firească Care-au părinții-asupra fiilor. Astă-oblăduire părintească Nu era pusă de nici un sobor, Ci cădea fără de-împrotivie Pre cel mai bătrân din familie.

Atuncia, prin legături de sânge Și prin de-aproape frățietate Era supuși fără de-a să plânge Oamenii, supt astă-autoritate, Unei, ceii mai bătrâne fețe, Și să chivernisea cu binețe.

Iar' după ce foarte să mulțiră, La familiile deosăbite Legături de sânge să răciră, Frățietăți fură răslățite, Apoi fără-enèrghie rămasă Ș-această stăpânie de casă.

Pentru că dreptul celui mai tare Începu cu dârza volnicie A face-un feliu de domnie care Să chiamă-anárhia, pe grecie: O idră cu capete mai multe Ce nici unul de-altul vra s-asculte.

Această namilă sângeroasă Lung răzvrăti neamul omenesc, Păn' prin o tâmplare norocoasă, Prin un sfat de obște bărbătesc, Pământenii de vrajbe-obosiți De-a-și face pravile fură sâliți.

Cei de-o limbă și de-un soiu de-acia S-uniră-într-o de obște cetate; Însă ne vrând să dea stăpânia La nime-în mână, prin așezate Drepturi firești, pentru toți făcură Deobște domnia, cu legătură.

Prin ușoare legi democrátice, Cu drept asemene de persoane, Ei de sine, după pragmatece Depreună-așezate canoane, Să chivernisea când rău, când bine Și s-apăra de neamuri străine.

Dar' fiindcă-aceste legi făcute În pripă de sloboda mulțime, N-au putut s-aibă-atâta vărtute, Ca să nu le poată frânge nime, Cei mai tari și cu multă-îndrăzneală Rupsără-în urmă ș-astă tocmeală.

Anahárs bine-au zis odinioară Că cest feliu de legi au sămănare Cu cea pre sumțirică păioară A păinginului, întru care Să-încurcă musca slabă și mică, Iar' cea mare și tare o strică.

Așa-în democráție cei tari Frâng legile fără nice-o frică Și din zi-în zi făcându-să mai mari Peste toți ceialalți să rădică, Iar' între sine făr' contenire Să luptă pentru protimisire.

De-aci războaiele cetățene Să-încep, vrajba din nontru s-ațiță, Dejghinări și vânzării viclene Iar' năcăjesc omeneasca viță, Pentru mândria duor sau a trii Carii vor să fie cei dintii.

După lungi războaie, multă ceartă, Căpetenile părților iară Să-împacă-între sine și să iartă, Dar' cine rămâne de măscară? Norodul! prin a cărui sâlință Ei ajunsără la cea putință!...

Acești înalți preste popor, Apoi fac o legătură noao Și să pun stăpâni a tuturor; Lăpădând fățarnica măntao Fac pe ceialalți să le slujească Supt domnie-aristocraticească.

Dar fiindcă-între cei mari sumeți Aristocrați, lacomi spre domnie, Preteșugul e plin de scăieți Și tot însul va ca-întii să fie, Nu poate-între dânșii să domnească Lung pacea și priința frățească;

Acuș' unul pe-altul iar' să scoală, Cel mai iscusit și care știe A să cumpăta pe toți înșală, Un pe altul scoate din domnie Și măgulind mulțimea vârtos, În urmă-o pleacă spre-al său folos.

Mulțimea, de mult acu-învățată A sluji, de samă nu bagă, Numa s-aibă-odihnă și bucată; Nici caută cine mânile-i leagă, Ci de voia sa cu bucurie Zidește tronul de monarhie.

Unui domnitoriu s-aruncă-în brață, Toată lui îș încrede puterea, Iar' el zidindu-și nalte palață Și grijind pentru lungă ținerea Aceștii domnii, în toate zile Se ferește-a face rău și sâle,

Ci, ca ș-unul de obște părinte Pre supuși apără, mângăiește, Legi drepte-întemeiază și sfinte, Averea tuturor ocrotește Socotind toată-a sa fericire Întru-a supușilor săi iubire.

Așa, purure să părândară Stăpâniile una după-altă Mergând din spiță-în spiță pe scară, Păn' ajunsără la spița naltă Pe care chemăm noi monarhie, Adecă-a unui sângur domnie.

Prin aceasta, liniștea dorită Iară să-întoarsă-în soțietate Și vrajba fu detot izgonită. Oamenii văzură că din toate Acest feliu de domnire-e mai bună Și vecinică-i dederă cunună".

Aici lunga sa fărșind urare Baroreu, adâncă-urmă tăcere În toată cinstita adunare, Și păru că toți avea plăcere S-aleagă-un monarh. Văzând că nime Nu să scoală-a zice din mulțime,

Slobozan atuncia de-altă parte, Cu dovezi și voroavă-îniuțită Vru s-arete din minte și carte Că nu-i domnie mai fericită Decât o republecă-așezată. Iacătă-vă zicerea lui toată:

„Deacă-ar fi cu putință să fie Un om preste toți mai înțălept, Neviclean și făr' de fățărie, Cel mai bun la suflet și mai drept, Și-acest om cu noi lăcuitoriu Ca să fie și nemuritoriu,

Acel om cu-un suflet așa mare Și proprietăți neasămănate Să să facă-apoi, prin o tâmplare, Monárh absolut într-o cetate, Sângur lui și eu doar' m-aș supune Din pricinile care voi spune.

Întii, că-aș fi-încredințat nainte Cum că e cel mai bun om dintru toți Și va stăpâni ca ș-un părinte, Pe mine și pe-a miei târzii nepoți, Apoi, fiind el nemuritoriu, Nu mă-aș, teme de-a lui următoriu.

Atunci numa și eu m-aș plecare La monarhia cea lăudată; Însă numa la ceastă tâmplare Care știu că nu va fi niceodată, Căci oameni aleși fără prihană Nu s-află ca marfa la dugheană,

Ci sunt și mai rari decât demánții! Nice să cunosc pe din afară, De pe porturi, precum eleganții... Ci prin ispitire lungă. Dară, Și după ce să cunosc odată, Altă-împrotivire li să-arată,

Adecă că nu-s nemuritori (Căci pământenii nu pot să fie). Pentr-aceasta-îmi par visuitori Care zic cum că supt monarhie Ar fi traiul cel mai bun și lin Ș-ar fi domnia cea mai de plin.

Să punem că doar' vom alege Pe cel mai vrednic dintru noi toți, Sângur să aibă trebile-a ne drege; Dar' cum vor fi-a lui fii și nepoți? Oare fi-vor ca ș-a lor părinte Așa buni, drepți, așa cu minte?

Ispitirea fost-au totdeuna Prebună la om sfătuitoare, Ispitirea dară să ne spună Monarhia ce feliu de-urmări are. Istoria vremilor trecute Va putea-într-aceasta să ne-ajute. 1

Care ne-învață fără sminteală Cum că, de-au și fost odinioară Un domn cu dreaptă socoteală Bun, întreg și cu vărtute rară, Totuș' sau pre rar sau niceodată Fiiul au fost precum al său tată.

Cum dară pentru' unul să fie Cât de-ales, noi să supunem toată Moștenirea noastră supt robie? Și cine e care să ne poată Chizăși cum că-urmașii lui toți Vor fi ca dânsul buni patrioți?

Unul numa, din toată sămânța A lui, să punem că va fi rău, Metahirisind a sa putință Volnicește, după chieful său; Atunci toată-a noastră viitoare Viță, iacătă-o lui șerbitoare.

El având toată puterea-în mână, De-ar și fi strâns măcar cu ce lege, Cu nice-o lege mai mult să-înfrână, Cu nice-o socotință să drege, Ci calcă toate, ba-încă și cele A cetății mai sfinte tocmele.

Cine poate apoi cum să cuvine Să vă-înșire cumpleții și rele, Nedreptăți și de cruzime pline Tâmplări, osăbitele-asuprele Care-apasă atunci pe norodul mișel, Din pricina-unui monarh ca-acel?

Dar să punem că toți ar fi buni Urmașii tronului monarhicesc, Căci a fi răi n-au drepte pricini, Când să-ascultă de-ai săi, să cinstesc, Totuș', zic eu, cât e despre mine, Monarhii nu-mi plac ș-aduc pricine.

Un om sângur întru monarhie, De-ar avea și capul cel mai mare, De-ar pune sâlință câtă știe, Totuș' nu poate el cercetare, Cunoaște, hotărî sângur toate Trebile ce să tâmplă-în cetate.

Trebuie dar' să-ș aleagă-ajutoriu, Adecă sfetnici lui încrezuți, Ca să meargă trebile cu sporiu; Acest feliu de oameni sunt știuți Pe la noi, supt nume de viziri, De miniștri, de lorzi și pairi...

Monarhul, sau neajuns doară la minte, Sau trândav, nebăgătoriu de samă, Părăsând datoriile sfinte Acestor să-încrede fără teamă, Și fiindu-i așa cu-îndemână, Cârma-împărății le dă-în mână.

Spre-aceasta monarhul totdeauna Alege pre cei ce-s mai de-aproape, Ce pe lângă tronul său s-adună, Aibă ei direpte sau doară schioape Socoteli. Iar' acei mai cu samă Curteni sau ciocoi de curți să cheamă.

Soiu de oameni vicleni, fără lege, Învârtiți, șereți și plini de-intrige, Cari așa știu întinde-a sa mreje, Cât monarhul fără nice-o grije În urmă să-încurcă cu deadins Și să trezește de lațuri prins.

Iar' dânșii deacă-l apucă-o dată, Vai atunci de norodul supus! Atunci Direptul nu să mai caută, Strâmbătatea-îș' pune tronul sus; Robia lanțurile-ș gătește, Tirănia toate-oblăduiește.

Eu nu vă grăiesc din teorie, Ci din prácteca de toate zile. Căutați la fieșcare-împărăție, Câte strâmbătăți și câte sâle Să tâmplă bieților cetățeni Prin acest feliu de ciocoi curteni!...

Deci, măcar adevărat să fie, După teoria cea mai chiară, Cum că lăudata monarhie Este-un chip de stăpânie rară, Carea bine-în sine socotită E dintru toate mai săvârșită,

Totuș', după practeca știută, Din monarhia cea mai deplină Despoția-în urmă fu născută, Cum naște din grâul bun neghină; Nici să poate-împedecare pune Aceștii firești stricăciune.

Un oblăduitoriu în cetate Este-un verme pus la rădăcine A unui copaciu cu desfătate Ramuri, a cărui groasă trupină Nici vânturi, nici fortuni ia în samă, Nici însuș' de fulger să dăramă.

Totuș' acel mititel cărete Pe-încet, dedesupt, începe-a roade Mădùha-împrejur și pe-îndelete, Păn ce copaciul seacă și cade. Iar' a putrezirii lui pricină Fu cel vierme de la rădăcină.

Nici poate cineva doar' să zică Cum că să pot face-în monarhie Și pentru monarh legi ce în frică Oarecum de-a purure să-l ție, Ca să nu iasă din cale-afară, Ci după legi să domnească-în țară.

Căci dovedit lucru este cum că A pune legi ș-a n-avea tărie De-a sâlirea spre-a legii poruncă Pe cei supuși, este mișelie!... Cum dar a sili voi veți putea Pe monarhul, când el să nu vrea?

El are toată putința-în mâna Ce de cătră obște i s-au dat; Puneți că calcă legea ș-o-îngână!...

Nici va să ție pe ce-au jurat! În ce chip îl veți face să ție Legea, să-ș' plinească datorie?

Stăpânia-în mâna celui rău Arma-i în mâna celui turbat. Deci, după dirept cugetul mieu, Nici princip, nici craiu, nici împărat Vă sfătuiesc, dar' nice sultan, Cu mult mai puțin vodă și ban,

Ci-o republecă bine-așezată, Pe temeiuri firești, neclătite, După-o socotință lămurată Și lungi filosoficești ispite, Că sângur ast feliu de stăpânie Este bună pentru țigănie.

Ș-adevărat! ori că nu-i viață Fericită,-ori numa-în republecă; Aceasta speriența ne-învață, Dar' nice toate mă înduplecă Ce-adusă Baroreu pentru monarhie, Măcar adevărată să fie.

În republecă-omul să rădică La vrednicia sa cea deplină, Fie de viță mare sau mică, Aibă-avuție multă sau puțină, Totuș' asemene drepturi are Cu cela care este mai mare.

Lui e patria ca dulce mamă, Iar' el patrii ca ș-un băiat; Și nu-în zădar fiiul ei să cheamă, Căci îi dă hrană, viață, stat, Om slobod îl face și viteaz, Ba-l mângăe-în vreme de năcaz.

De-ar fi monarhia cât de bună, Cu vreme să mută-în despoție Care-apoi pe tirani încunună; Acești duc pe norod la șerbie, Apasă-în țărână ș-ovilesc De-a-purure neamul omenesc.

În răpublecă-s toți cetățenii Frați și fii a unii maice bune, Ei sunt a țării deobște moștenii, Legea pre toți asemene-i pune, Și, de-are carevaș' osăbire, E sângur cel cu-îmbunătățire.

Care-i mai vrednic dregătorește, Ales fiind cu deobște voință, Însă nu dă porunci volnicește, După-a sa părere și putință, Ci fieștecare dregătoriu E numa de legi-împlinitoriu.

Dară-în monarhia lăudată Toate-s de-împrotivă și pe dos, Cetățenii acolo-s toți o gloată, Un norod giosit și ticălos Ce-i hotărât numa să șerbeze. Pre dregătorii săi să-îmbuibeze.

Monarhul acolo stă deoparte, Pre care nice-o pravilă strânge, De-alta stă norodul, a cui soarte E voia domnului său a nu frânge, A urma de amărunt ș-orbește Toate ce monarhul poruncește.

Toți îs slujitori a-unui stăpân, Acela-i domnul lor ș-autocrat, Toate ce ei au, mult sau puțin, Spre visterie s-au numărat, Căci monarhul averile toate Ca moștenirea sa le socoate.

Din milostivirea sa prenaltă Biruri aruncă pe țară grele; O poruncă merge după-alaltă Pentru-angării, dabile,-împlinele, Dar' nice-una merge s-ispitească Ce-ar avea și țara să poftească.

N-are el destul nice-o dinioară, Ci-avuții peste-avuții adună Cu feliu de feliu de chipuri cu-ocară, Nimica lui așa dulce nu sună Ca banul, căci cu aceasta leagă El cătră sine pe țara-întreagă.

Celor ce slujesc lui cu credință, Împarte privileghii și-i scoate Cu toată viitoarea sămânță Dintru mijlocul de obștii gloate Dându-le boierii de moșie, Făcându-i nobli prin o hârtie.

Toți acești apoi, prin o schimbare Minunată, firea-întie-ș' mută Și cu gloata proastă, mestecare Sau de obște petrecere-împrumută N-au mai mult, ci toți nemeși să cheamă, Care nici dare plătesc, nici vamă.

Vezi ce face-o sângură hârtie, Cum cilibește într-o clipită Toată viitoarea săminție!... De-ar fi tocma și cea mai urâtă; Care-apoi pe noi, pe cei mai mici, Ne cheamă țărani, proști și mojici!

În monarhie nu e cea sâmțire Noablă, de suflet înălțătoare Ce să cheamă-a patrii iubire, Nici alte vărtuți strălucitoare Ce-în răpublece de-atâte ori Minună pre nepoții viitori.

În monarhie și cel mai bun Egoìst a să face-e silit, Pentru că la o samă să pun Cu cel rău și cel mai urgisit, Ș-acela să caută și să-ascultă Care-are bogătate mai multă.

Vându-să dregătorii alese Pe bani ș-într-alte chipuri giosite; De-ai avea tu vrednicii ca șese, Nu vei dobândi slujbe cinstite Făr argint sau făr' ciocotnițire Sau alt feliu de-ovilită giosire.

Ca să v-o spun și mai chiar în urmă, Împărăția monarhicească Să poate-asămănarea cu-o turmă De oi care-într-un imaș să pască, Iar' monarhul ca un păcurariu Ce șede-a' umbră supt un stăjariu.

Lupi-s nepretenii din afară, Câni-s ostașii cei păzitori, Staurul e oraș, imașu-i țară, Stâna-i visteria cu comori, Strunga-i plata birului domnesc Ș-altor dări, după cum să numesc.

Păcurariul mulge oile sale În toate zile, și cea mai bună Hrană-a mieilor ia, fără cale; Apoi de cătră maice-i dezună, Ba-i vinde-în târg, la măcelărie, Iar pe cei ce rămân, junghie șie.

Cât apucă ele cevaș lână, Îndată le tunde păn' la piele Necăutând de bălaie, săină, Zicând că le curăță de rele, De căpuși, cârcei, și ca la soare Păscând să le fie mai răcoare.

Ș-atâte mii de mii de-oi să tund, Să mulg, să junghie pentru o stână; Pentru-un păcurariu lacom, flămând; Deci pe care-îngreunează lână

Aleagă-și un păcurariu păstoriu, Eu nu!... Mai bucuros voiu să moriu!"

Și cu-acestea fârși el voroava, După care Janalău a zice Să găta, Janalău din Roșava. Dar', când era glasul să răspice, Toți băgară de samă că-i sară Hotărând să zică de-altă oară.

FÂRȘIT